între esență și aparență

Spunea odată cineva, aici pe blogul meu,  că țépii nu se tratează decât prin atingere..

 Mi-a venit vorba asta în minte  aseară . Undeva, pe un post tv, lume adunată,  pe vremuri, la șezători, femeile coseau, torceau, împleteau șosete și mănuși, bărbații beau țuică fiartă și povesteau de-ale lor- armată,  pământ, afaceri , eram copil și tare mult îmi plăcea să ascult.

 Învățam să cos, și-mi place  încă.

 Doamnele, că erau mai multe ,  scoase ca din cutie, ce  le  mai  dichisesc stilistele  înainte de emisiune,  clipeau des, zâmbeau la cameră, că așa le stă bine, să fie  destinse și amabile .
 Un tânăr reporter  a vizitat  o familie de pensionari,  doamna țintuită la pat, fiica, vârstnică și ea, dată afară din serviciu, nu prea știa să explice  motivul, oricum  era vorba despre un medical, așa că pater familias, vrând/nevrând, a trebuit să  spună săracul cum  lungește el 300 de lei, când îi are, dacă îi mai are, ca să-i ajungă până la pensia următoare.
Dacă tot poți să-ți spui părerea,  aș îndrăzni să zic  și eu  o vorbă/două despre pensie.

 Cu  niște ani înainte de 89,  oamenii cu salarii mici și foarte mici nu se gândeau deloc la viitor, fiecare ciupea  cât se putea de pe unde putea-  o bucată de carne, dacă  lucra la bucătăria bufetului din gară, benzină, dacă  lucra la petrochimie, rulmenți, și câte altele , de la uzină,  câte o bucată de stofă direct din fabrică, ghete, pantofi  sau lână  gata toarsă, tot de la locul de muncă.

 Individual sau în grupuri mici.

 Fiecare își rotunjea, zilnic  bugetul.
 Pensia   n-a luat în calcul  șmecheria, așa că ,  în multe cazuri,  ea este foarte mică. Să nu crezi că mă bucură ..
 Doamnele despre care vorbeam ascultau și se încruntau.  Ca la comandă,  întrebate fiind  ce  soluție au pentru  îmbunătățirea situației   posesorilor de pensii foarte mici, au avut același răspuns/întrebare:   este rău că  noi le  dăm  4/%, în  vreme ce alții le-au  tăiat un sfert?//
p.s.  suntem prizonierii unor iluzii?

orice minune

durează trei zile.
Așa spune o vorbă.

 Zilele trecute, și mai cu seamă, în seara de marți, 25 octombrie,  ne-am simțit europeni. 
Demni, eleganți, atenți, frumoși, politicoși, respectabili,  cumsecade!

Ne-am entuziasmat, am lăcrimat, am uitat de rele și de lipsuri. Ni s-a semnat  un act de bună purtare. 

Cineva spunea că a suferit , când a văzut că mașina în care urcase Regele Mihai a părăsit zona Operei.

Dispărea magia!

 Viața revenea în matca ei. //

Astăzi, un  bărbat, consilier județean,  a fost scos  din sală, cu scaun cu tot,  din prezidiul  ședinței . 

Nu cunosc  motivele unei asemenea reacții , nici ce ar fi putut spune acest domn, încât  să  să fie nevoie să i se aplice un asemenea tratament.

Mă gândesc  ce și cât înseamnă, de fapt, omul pentru om..
Omul nu știe mai mult decât celelalte animale; știe mai puțin. Ele știu ce au nevoie să știe. Noi nu. 
Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii.

p.s. tu ce zici?

să nu uiți

de unde ai plecat.
Așa ne învață proverbele noastre . Am răsfoit  paginile blogului meu. Iată  ce am găsit.
17 decembrie 2008.

Pe bătrânul plai mioritic, politicienii , urmași  năvalnici ai mâniosului și degrabă vărsătoriului- la ospețe- de sânge nevinovat, Ștefan cel Mare și Sfânt, tot mai des,  cu toate că a venit frigul, se dezbracă, fără pic de jenă.În fața lumii. Nu de haine.

De caracter.
Și aruncă , democratic, unii într-alții. Cu vorbe. Prea grele.
Câte unul este chiar  creativ.

 Inspirat de  eminesciana  Doină ,răstoarnă,  tot democratic,  din rărunchi , în preajma Nașterii Domnului, la care se mai și închină , printre înjurături , stihuri , imposibil de citit cu voce tare.//
La celălalt capăt al lumii , răscoaptă, de atâta amar de vreme, democrația  este pragmatică.
Un jurnalist irakian,  la o conferință de presă, din Bagdad, exercitându-și, democratic , "libertatea de expresie",
se descalță
și, cu precizia ghiulelei , își arunca pantofii , în obrazul democrat al americanului, presupus vinovat de suferințele  băștinașilor .

Diplomat, cu oarecare umor, fostul Nr. 1 de la Casa Albă apreciază măsura obiectului zburător: 10.

 Cum ar veni la noi : 42//

Trăim  pe picior mare! la vremea aceea nu observasem , eram prea grăbită.


..se întâmpla spre sfârșitul lui 2008, când începea  CRIZA.  

p.s.Pe atunci , nu foloseam diacriticele, mă certa des un  fost coleg de școală, pe el îl instruiseră copiii.

Mi-a luat ceva timp, astăzi să adaptez textul, în rest..