încep să cred

 că nu se poate dovedi niciodată nimic. Jean-Paul Sartre, Greața

Nu-mi place să vorbesc despre bani. 
Nu-mi plac banii, în sensul că niciodată  nu le-am devenit slugă. Nu-mi prisosesc , dar nici nu mi taie respirația că  nu mi-am făcut din ei saltea. 
Am spus  adesea, că , dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot profesoară m-aș face. Și-am mai spus că  poți fi profesor bun sau poți fi profesor slab și foarte slab, indiferent de salariu. Nu devii peste noapte mai deștept, mai devotat meseriei, dacă ți se mai  dă  ceva.
   Astăzi sunt revoltată, folosesc cuvântul din respect pentru cine va citi, pentru că starea mea are un alt nume, nu înjur decât în gând,  și asta doar atunci când nu mai am altă scăpare.//
 În urmă cu vreo doi ani,  s-a cerut fiecărui profesor și învățător  să-și facă un dosar.
Când aud chestia asta  faceți un dosar, zău că aș da cu tot ce am la îndemână după cei care  cer dosare. 
Am făcut atâtea la viața mea, că- nu exagerez- aș umple o cameră cu ele. 
Am închis paranteza, că și asta cu închisul și deschisul parantezelor este tot o chestiune  construită de unii  pentru a scurta, cumva, încâlcitele  cărări ale  vieții.
Bun. M-am oprit la dosar.
 Dosar cu toate etapele care te compun. De ce? pentru că sindicatul dă în judecată statul, ministerul educației sau cum se va mai fi numind, pe motiv că  am fost exploatați, ca și cum ar fi o noutate, ce mai, că ni s-au oprit mai mulți bani decât ar fi fost normal,   într-o anume perioadă. 
Normal, vorba vine.
    Au urmat calcule, liste, agitație. Și tot așa cum s-a aprins, vorba romanței cu țigara, elanul nostru brusc s-a stins.
 Stupoare- deunăzi, sunt anunțată  că AM CÂȘTIGAT!

 S-a câștigat procesul.
Se  vor restitui banii. 

Acum să te ții- în tranșe, în câțiva ani.
 Auzi tu/dumneata..prima tranșă- fii atent- 42 de lei, tu auzi? 42 de lei din 3200..
   Să  mai spun  ceva, nu, nu mai am cuvinte..ba da-  mi-au venit în minte  spusele cuiva -persoană importantă -  nu se deranjează, zicea-  să  facă nu știu ce mișcare pentru  o sută sau o mie de euro, oricum nu conta numărul de zerouri.

tu ai ceva de zis?

sat vaduvit

Ruta ocolitoare. Paralela cu autostrada. Ideea a fost ca, traversand multe sate, s-or fi gasind si primari gospodari, care sa fi inlaturat zapada. Am ales bine. N-am fost singurii care si-au facut socoteala asta.Ninge. Viscolit. De la’ nationala’, drumul o taie , la dreapta, peste camp. Cat vezi cu ochii. Il stiu de pe vremea cand, liceana internista fiind, sambata de sambata, veneam acasa. Indiferent de vreme.Masina aluneca. De parca ar fi sanie. Drumul este o amagitoare oglinda. Teama. Prudenta.Emotii. Primul sat. Fara probleme. Alt camp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Incotosmanat pana-n dinti, zavoiul isi arata spatele. In haina groasa . Alba. La marginea satului, cartierul de rudari. Si-au pastrat obiceiul. Covoare , presuri, spanzurate pe garduri.Sa le albeasca zapada. Fasii colorate pe tenul candid al decorului. Argesul serpuieste ingandurat in vechea lui ograda. Cam agitat. Imi era dor de bolboroseala lui. As vrea sa-i fac o poza. Nu am timp. Se apropie, taras, ca un gandac, un tir.Il asteptam sa treaca.Altfel, riscul ar fi prea mare. Primele case. Simt emotia cunoscuta- batai repezi in piept, si caldura dulce- amara..N-am mai trecut din toamna. A fost primul Craciun in care n-am dus flori si crengute de brad la capataiul parintilor.Un soare palid isi arata obrazul neras, printre bulgari de nori. Ulitele sunt pustii.Prin curti, casele mari si frumoase par intepenite. Dormiteaza . In miezul zilei. Scoala este zavorata. Stiam. Se invata intr- un singur schimb. Copii din ce in ce mai putini. Doua invatatoare.Una este si directoare. Pe vremea mea erau patru invatatori. Si un director. In cimitir nu se poate intra. Zapada este aproape de inaltimea gardului. Intoarcem. Am anuntat-o acum cateva zile. O fi uitat? Nu cred. Stie ca maine avem problema aia grea. Apasatoare. Care nu se mai termina. Din cauza ei ne-am incumentat sa pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zavorul la poarta. Intram cu greu in curte. Zapada se asterne intr-o clipa. In usa bucatariei de iarna, lacatul este doar aninat. Semn ca n-a uitat de vizita noastra . Din custile lor, cainii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine sa latre. E cald si bine in camera alba, cu scoarte vechi. Le stiu de cand eram copil . N-a strans pomul de Craciun. Ii simte apropierea .In noptile albe si lungi. A pastrat si cativa covrigi. Pe plita, nelipsitul ceai de tei. Masina de cusut a imbatranit. Dupa ce a imbracat tot satul. Sute de fete si femei i-au calcat pragul. Era si inca este o croitoreasa recunoscuta. Prin fereastra scunda , vad acoperisul si o parte din casa mea parinteasca. Straina de multi ani. Cu obrazul plans. Si ochii mereu intorsi in alta parte. Lacrimez de fiecare data. Mai ales astazi. Platesc greselile unor ani grabiti.Cand am instrainat-o .
A sosit. Intr-un suflet. La cei 73 de ani, matusa mea, verisoara primara a tatei, este chiar vioaie.Ma lamureste de ce sunt ulitele amortite:in tot satul, 103 vaduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toata linia , nu gasesti pe cineva sa-ti taie un pui. Depanam povesti.Fara sa ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se intampla in tara. Si mai departe.Televizorul prinde sase posturi. Are preferinte. Ii pare rau de Catalin Crisan. Trebuia sa stea la casa lui. Pacat de Dinica. Ala barbat! Nu le are la inima pe cateva dintre vedete. Astea nu stiu ce este munca. N-o intreb de ce tine toporisca, ascunsa sub covor, in dreptul patului. Intuiesc.Cu groaza. Nu vorbim despre maine. Refuz sa ma gandesc. Ea stie. Asteptam zorii. Fara s-o spunem.