pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//

în stropi de iasomie

Cu  niște ani în urmă, am făcut  un pact cu mine însămi- dacă Dumnezeu  mă ajută, vreau să văd locurile la care am visat, încă din liceu.

Povestea a început în 2002,  Italia.

În fiecare excursie, completez un caiețel cu informații, amintiri, stări, gânduri. Astăzi am răsfoit, cu drag,   notițele..

În vara lui 2009, am ajuns pe Coasta de Azur. Asociam locurile  cu  nepământeana imagine a legendarei Grace Kelly, prințesa de Monaco.

I-am văzut  drumul șerpuind printre stânci, palatul, garda, catedrala  în care și-a schimbat destinul și lespedea pe care i s-a scrijelit numele.

Într-o superbă zi de august, am părăsit străzile aglomerate ale Nisei, străjuite de palmieri uriași, ninși într-o ploaie albă,  la umbra cărora  leandri, în toate culorile, își freamătă  tulpinile suple, îndreptându-ne spre Grasse.

La ora aceea, casele cochete, împrăștiate discret pe câte o culme înverzită, își țineau lumina  sub pleoapele jaluzelelor.

Culmi domoale,   acoperite de lanuri în care iasomia se răsfață mirific, scaldă văzul și  mirosul, într-o mireasmă dulceagă.
Între cer și pământ, o imensă grădină!
Mare parte din an, aici este raiul pe pământ, tărâm de vis, o mare interioară ,care își schimbă nuanța după cum cad razele soarelui generos.

Grasse, așezare calmă, pe distanța  Nisa Monaco, la 20 de km. de Cannes- verde  intens, palmieri, cerul, soarele și muzica lui Edith Piaf.
Aici ,în paradisul aromelor colorate unde o mână  dumnezeiască a adunat flori și arome într-un  colț de rai, nemuritoarea voce și-a  ales  odihna eternă.

Fabrica Fragonard, una dintre cele trei din împrejurimi, poartă numele  pictorului în stil rococo, Jean Honore Fragonard, născut în 1732, ca omagiu adus  rafinamentului artistic.

Ghida, o tânără  suplă, ai recunoaște-o dintr-o sută că este franțuzoaică,  obraz limpede, coafură naturală, fustă mulată perfect, franțuzoaicele sunt elegante  și când poartă pantofi cu toc jos, ne plimbă prin toate încăperile care pot fi vizitate.

Istoria parfumurilor Fragonard începe chiar de aici, de la Grasse, în 1926, când Eugene Fuschs, deschide prima parfumerie.

Lumea producătorilor de parfumuri este diversă. Cei cu adevărat excepționali în a distinge  câteva mii de mirosuri-nasurile- cum sunt supranumiți,  cincizeci la număr, s-au născut sau au au învățat meserie la Grasse.

 Foarte solicitați de toate casele renumite de parfumuri  din lume,  sunt foarte bine plătiți.

În fabrică muncesc  mulți  străini, chiar câțiva români..
Aici  se creează două treimi din parfumurile lumii.

 Iasomie, în culturi deosebite, după rețete moștenite, îmbogățite
. După o știință specială, tarinologia  se creează parfumul propriu, timp de două ore, păstrându-se toate trăsăturile specifice parfumului  floral natural.
100 ml de parfum înseamnă o tonă de flori uscate.

Există și un festival al iasomiei, când toată lumea se îmbracă în flori,  lumea înalță imn de slavă florii,  puterii ei de a înnobila clipa prin dans, muzică, focuri de artificii, evenimente de stradă. 

Ajungem în magazinul de parfumuri- flacoane, în forme și mărimi deosebite, esențe, apă de toaletă.

Tinere amabile, croite parcă spre a-ți oferi arome îmbuteliate,  răspund tuturor preferințelor feminine.
Aici lumea are alte dimensiuni interioare- realitate se pierde printre arome dulci.

Prețurile sunt acceptabile, ne grupăm câte trei cumpărătoare, plătim 35 de euro, în loc de 50 , individual, pentru  un parfum, 60 de ml și un flacon  care se poate  reîncărca.

Sunt expuse patru tipuri de

1-      parfumuri și ape de toaletă  în săculețe Organdie-Belle de Soleil, Murmure..

2-      - parfumuri și apă de toaletă pentru femei: natural-Etoile,  fructate-Juste un Baiser, florale- Fragonard, Belle de Nuit, orientale- Diamant, Capucine

3-      Parfumuri și apă de toaletă Collection- Caresse, Solei,Cologne Grand,Lux, Sorenza

4-      Ape de toaletă naturals-Fleur d, oranges, Cerisier en Fleurs, Lavande, Citron.

Mi-am ales Fragonard și Etoile-natural ș dar strălucitor în pâlpâiri de stea, dulce, suav, candid, pur!  crema Vrai, vă asigur, este  foarte bună, regret că doar atât mi-am putut permite.
Săpunurile, frumos împachetate, în forme atractive, cu glicerină, mai ales, au culori și arome fascinante.

Timpul  se numără în minute.
am rămâne aici zile întregi..ce întâmplare ar putea înlocui visul într-un colț de mic paradis terestru?
Ca un fel de rămas- bun,  las ochiul să mai mângâie ramurile copacului din fața intrării, coroană împletită  de mâni nevăzute, paznic grijuliu pentru lumea de miresme, adunată dincolo de ferestre.

Rămân  în urmă străduțele  curate, casele cu arhitectură odihnitoare și culori   luminoase, pe care tufe de zorele și leandru se adună generos, ocolind ferestrele în rame de lemn, tăiate într-o geometrie perfectă.

Drumul are  dulceața vocii aceleiași nemuritoare Edith Piaf.

închis pentru inventar

 În cutii legate cu sfoară, toate ornamentele. 

Cioburile nu aduc noroc.

Ramuri uscate, raze fugare, cărți cu foi îndoite, metafore șchioape. 

Zbor la întâmplare, șoapte năuce, pași rătăciți. 

 poză cu luna uitată -ntr-un nor,

voci de copii cu ochi rotunziți de mirare,

bilete de tren, facturi în dosare,

străzi fără număr, răni oblojite, muguri plăpânzi. 

Puse de-a valma. 

Câte anotimpuri are viata?

vom ( mai ) face altul mai trainic..

Nu se folosea cuvântul manual.

Nu auzisem de el.Toate erau cărți. Subțirele, cu file gălbui, foșnitoare.

Nu-mi amintesc să mă fi plâns  vreodată de greutatea  ghiozdanului de carton, învelit în pânză bleumarin, prins în curele, pe spate( sărut mâna mătușii mele din București, vânzătoare într-o librărie).
Pentru că nu aveam motive,  era ușor.. Eram în clasa a IV-a

Caiete pentru teme, aveam la limba română- citire-, caligrafie și matematică.1,10 lei fiecare, cu tabla înmulțirii pe copertă. Sau cu suprafețele figurilor geometrice. Unele erau colorate, cu scene din povești. Sau cu proverbe..la celelalte materii- maculatoare-0,65 lei, cu reguli de igienă comentate.

Din cartea de istorie, am aflat de Burebista, Decebal, Traian  și de podul lui Apolodor din Damasc,  de toți cnezii și voievozii, de domni și domnițe, de lupte, victorii și înfrângeri.

Despre regalitate și monarhie  am auzit destul de târziu.

Cunoștințele de istorie s-au reluat, amplificat, în clasele a VII-a și a XI-a. Chiar și în anul V de facultate am avut un examen, obligatoriu,  de Istoria României.

 Aproape  nimic din ce am învățat în clasa a IV-a, n-am uitat.

.Nu știu cum se face,  că am străbătut multe meleaguri, dar n-am ajuns să văd  podul de peste Dunăre, nici  tulburătoarea insulă  Ada Kaleh, era și un cântec...

Am rămas cu tristețea unui vis înghițit de ape. Despre Dunărea la Cazane, despre Baziaș  știu doar din cărți  și documentare..poate, cine știe?

Într-un manual de literatură pentru clasa a VI-a era un fragment din romanul Desculț, al lui Zaharia Stancu  Dunăre! Dunăre! 

Știu că sunt mulți care  nici nu vor să-i audă numele. Cum să treci, totuși,  peste o pagină ca aceasta? Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb  în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine  de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit...nu mai păstrez manualul, am găsit fragmentul într-o culegere de exerciții  de gramatică aplicată, de Ștefania Popescu./

Astăzi, pentru că un alt mare pod de peste Dunăre se închide, pentru reconstrucție, cu fonduri europene,  mi-am amintit de podul de la Drobeta.

 Și de un articol   primit de la o prietenă, prin care un anonim ne învață să gândim pozitiv.

 Să aflăm  că  privind , fără sfială,  înapoi, am  putea învăța de la Dunăre,să cautăm drumul fără pulbere…//

Podul lui Traian ? Mă îndoiesc ! (Cogito, ergo sum) 

  „ Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană ! Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are "acte" ! O să mă întrebaţi:

"Cum adică nu pare în regulă ?"

Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există niciun document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.

   Este cunoscut faptul că monumentul triumfal, ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare !

Fie și numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc  al celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod, poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani!  Există însă în folclorul aromân o baladă
populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O să vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca "bătută în cuie". De ce ?

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !

2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva, să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând, afirmaţia este ilogică, întrucât cercetările efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !
 Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul "buclucaş".

Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ?

Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această "perlă" a ultimei provincii cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:" Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării". Acelaşi autor ne spune: "(Burebista) trecea fluviul când dorea", însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna, Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara nu se putea trece decât pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult, pentru această afirmaţie, există chiar şi documentaţie ! O baladă populară aromână, intitulată "Puntea din artă" ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri, constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod peste care Burebista "trecea fluviul când dorea". Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei ! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Bulgaria !

Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?„

păpușile

Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut  cu ochii.
Antoine de Saint-Exupery

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori.

Nici nu  se putea altfel:doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile, două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a primit pentru mine  de Crăciun.

Din bucata roz de marchizet, prietena  bunicii, tanti Niculina,  a croit două rochițe, una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit, cum m-am priceput eu mai bine, în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava. 
Îmi plăcea. Noi două ne petreceam mult timp împreună. Aveam totuși o problemă:oricât m-am străduit,cu niciun chip  n-am reușit s-o conving să stea  cumva în picioare.

Nici rezemată în coșulețul din care măicuța, de voie, de nevoie, își  mutase ghemele ei de fire colorate, nici  pe masă, nici pe prag, nicăieri.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, m-am supărat rău.

O loveam cu nuielușa și plângeam, nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată. 

Aveam patru ani.

În toamnă, maica, bunica dinspre tata, m-a dus la bâlci. Ne-am oprit în fața unei mașinării.

Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică înțepată din loc în loc de  niște cârlige, pe care erau agățate, la întâmplare, tot felul de  lucrușoare: agrafe, rățuște,chei, peștișori, oglinzi, panglici.

Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.Și când ea s-a oprit, cu mișcări de domnișoară, aplecându-se în stânga și în dreapta, mi-a zâmbit cea mai frumoasă păpușă:rochiță roșie plisată, pantofiori negri cu baretă, bucle aurii, de sub care zâmbeau niște ochi mari de tăciune.
Zile și seri mi-a bucurat jocul cu tăcerea ei duioasă, chiar și când după niște ani și-a pierdut o mână, iar mai târziu, când eu deja mergeam la școală, i s-au desprins pe rând  piciorușele subțiri de balerină.//

Astăzi, pentru o clipă, din nu știu ce  ungher de suflet, în pași fragili de luminițe, a tresărit sfioasă  imaginea păpușii dansând pe scândurica bâlciului de toamnă.

cărări

”Un om avea un sentiment pe care nu și-l putea explica; și atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut.Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă  o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți explica.Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul  lui și tăcerea ta.” Antoine de Saint-Exupery

Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se  văd urmele.

În capătul satului, răsuflă ușor, cât să-și tragă răsuflarea. Ia seama la tufele de mure, risipite  printre salcâmii îngălbeniți..

Trece repede malul colțuros al Argeșului, uite că oamenii nu-l lasă să înghită din vatra satului, bine-i fac, că nu-și vede de albia lui, și iar se oprește. Îi place susurul apei, în zile de astea cețoase, aruncă o pietricică, se uită la rotocoalele mici și dese, nu e  timp de odihnă, mai are de trecut podul.

Se ferește din calea unei mașini, apoi lasă și o căruță s-o depășească.

Cât ai clipi, a și ajuns în zăvoiul Crovenilor.
 Sălcii , salcâmi, plopi  și vreascuri.  Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.

Oricât ar vrea , nu poate rămâne.

Prin sat, mai mult aleargă. Tot pe lângă gard. Să nu-i tulbure pe copiii grăbiți spre școală. Vorbesc de-ale lor.

Gata. Se strecoară pe lângă gardul vechi, proptit în scânduri strâmbe. De acum, tot câmpul e al ei..

Nu  are cum să se rătăcească..se pierde printre miriștile umede, se mai oprește din când în când, cât   să adune  o floricică- două, câteva   mere pădurețe. Uite și  un nuc tânăr, nu-l știa, ce bine că a crescut tocmai aici, caută printre frunzele uscate, au rămas doar coji, vrăbiile au mâncat nucile..S-ar duce până la bostănărie, nu, mai bine , nu, ocolește un hățiș de măceși și-ntr-o clipă a și ajuns la prima casă.

 Printre nori, soarele risipește  un braț de  raze firave.

Satul pare adormit.

Un câine răgușit își cere insistent simbria, într-o curte  cineva  curăță porumb, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bătrân mână câteva oițe la păscut.

Gata.

 Mulțumită, poteca se oprește..

Ulița bunicilor! tăcută, curată, cuminte..

I se umezesc gândurile…

Poarta, aplecată într-o parte. De atâta așteptare, a pierdut zăvorul.

Buruieni înalte au năpădit curtea.

Doar fântâna a mai rămas.

și timpul...

de ieri până mâine

Îmi povestea cineva  că niște specialiști ar fi descoperit cum că, în ultima vreme, timpul fuge mai repede, ca de obicei. Adică ar fi niște rezultate argumentate științific...n-am citit, dar simt, clar, în plan personal, chestia asta cu fuga.

Peste câteva zile, mai adaug un an.

Nu încerc o mare tristețe, dar nici o revărsată bucurie. Dacă aș face media celor două stări, n-ar ieși chiar rău de tot. Și pentru că nu-mi pot alunga nostalgia, postez doua fotografii, primite în dar, cândva, de la cineva  drag. Le-am găsit , în ritualul anual, de căutare, în cutiuța cu oglinda vie.
Orașul Pitești, asa cum l-am văzut prima oară.

sat vaduvit

Ruta ocolitoare. Paralela cu autostrada. Ideea a fost ca, traversand multe sate, s-or fi gasind si primari gospodari, care sa fi inlaturat zapada. Am ales bine. N-am fost singurii care si-au facut socoteala asta.Ninge. Viscolit. De la’ nationala’, drumul o taie , la dreapta, peste camp. Cat vezi cu ochii. Il stiu de pe vremea cand, liceana internista fiind, sambata de sambata, veneam acasa. Indiferent de vreme.Masina aluneca. De parca ar fi sanie. Drumul este o amagitoare oglinda. Teama. Prudenta.Emotii. Primul sat. Fara probleme. Alt camp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Incotosmanat pana-n dinti, zavoiul isi arata spatele. In haina groasa . Alba. La marginea satului, cartierul de rudari. Si-au pastrat obiceiul. Covoare , presuri, spanzurate pe garduri.Sa le albeasca zapada. Fasii colorate pe tenul candid al decorului. Argesul serpuieste ingandurat in vechea lui ograda. Cam agitat. Imi era dor de bolboroseala lui. As vrea sa-i fac o poza. Nu am timp. Se apropie, taras, ca un gandac, un tir.Il asteptam sa treaca.Altfel, riscul ar fi prea mare. Primele case. Simt emotia cunoscuta- batai repezi in piept, si caldura dulce- amara..N-am mai trecut din toamna. A fost primul Craciun in care n-am dus flori si crengute de brad la capataiul parintilor.Un soare palid isi arata obrazul neras, printre bulgari de nori. Ulitele sunt pustii.Prin curti, casele mari si frumoase par intepenite. Dormiteaza . In miezul zilei. Scoala este zavorata. Stiam. Se invata intr- un singur schimb. Copii din ce in ce mai putini. Doua invatatoare.Una este si directoare. Pe vremea mea erau patru invatatori. Si un director. In cimitir nu se poate intra. Zapada este aproape de inaltimea gardului. Intoarcem. Am anuntat-o acum cateva zile. O fi uitat? Nu cred. Stie ca maine avem problema aia grea. Apasatoare. Care nu se mai termina. Din cauza ei ne-am incumentat sa pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zavorul la poarta. Intram cu greu in curte. Zapada se asterne intr-o clipa. In usa bucatariei de iarna, lacatul este doar aninat. Semn ca n-a uitat de vizita noastra . Din custile lor, cainii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine sa latre. E cald si bine in camera alba, cu scoarte vechi. Le stiu de cand eram copil . N-a strans pomul de Craciun. Ii simte apropierea .In noptile albe si lungi. A pastrat si cativa covrigi. Pe plita, nelipsitul ceai de tei. Masina de cusut a imbatranit. Dupa ce a imbracat tot satul. Sute de fete si femei i-au calcat pragul. Era si inca este o croitoreasa recunoscuta. Prin fereastra scunda , vad acoperisul si o parte din casa mea parinteasca. Straina de multi ani. Cu obrazul plans. Si ochii mereu intorsi in alta parte. Lacrimez de fiecare data. Mai ales astazi. Platesc greselile unor ani grabiti.Cand am instrainat-o .
A sosit. Intr-un suflet. La cei 73 de ani, matusa mea, verisoara primara a tatei, este chiar vioaie.Ma lamureste de ce sunt ulitele amortite:in tot satul, 103 vaduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toata linia , nu gasesti pe cineva sa-ti taie un pui. Depanam povesti.Fara sa ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se intampla in tara. Si mai departe.Televizorul prinde sase posturi. Are preferinte. Ii pare rau de Catalin Crisan. Trebuia sa stea la casa lui. Pacat de Dinica. Ala barbat! Nu le are la inima pe cateva dintre vedete. Astea nu stiu ce este munca. N-o intreb de ce tine toporisca, ascunsa sub covor, in dreptul patului. Intuiesc.Cu groaza. Nu vorbim despre maine. Refuz sa ma gandesc. Ea stie. Asteptam zorii. Fara s-o spunem.