Primii o simt norii.

Și fug. 
O  zărește soarele.Timid, își spală fața în raze de suflet.
 O simte  pădurea. Își  trezește  mugurașii!

Îmi place primăvara!

 Cu bluzele ei diafane, înflorate  sau într-o singură culoare.Cu fuste  crețe  sau conice. Îmi plac sandalele ei, prinse în curele.Și cât de elegantă este  când  se înalță pe tocuri, cu mantou pufos și eșarfe de mătase.

Iubesc  mersul ei ștrengăresc, sfidând  anii, problemele, incertitudinile. Subtilă și sofisticată, capricioasă ca o pisicuță, blândă, cum doar știe ea să fie, seducătoare prin umblet și grabă, primăvara aduce parfum de  iarbă crudă, ploi în plete, flori în șorțul ei de acuarele.

Primește-i  îmbrățișarea în  surâs de alb și roșu!

când cu pleoapele brumate.. .

Atentă la detalii, își răsfiră cu degete lungi , cusute din ierburi și flori, zestrea-i mereu nouă.   Din lada ei fără de lacăt, mirosind a toate darurile pământului, coboară pe furiș, atingând, în freamăt verde, câmpul și ogrăzile..

 Botine noi, cu bumbi gălbui, ie cusută în ploaie de roșu  arnici , pe sub șalul smălțuit în râuri de floricele...

 Suie, coboară, se năpustește, sare-n băltoace, păcălește vântul și ploaia. Nici n-ai zice că  ștrengărița a fost și ea, cândva, o doamnă.

O vezi? apucase poteca dinspre porumburile cu frunze tăioase... brusc, se răzgândește și  sprințară cum este  adulmecă vița din bolți, își umezește genele lungi vopsite în  castane coapte, își umple poala cu nuci, strivește  în palme bulgări de pământ reavăn, se înalță pe  vârful botinelor obosite și ele, de  atâta alergătură, își arcuiește sprânceana brun/ arămie și se domolește.

De sus, dintre ramuri încă verzi, încărcate în mere mustoase,  își mlădiază mers de felină.

Îmi place toamna!

Îmi place surâsul ei șiret, uneori verde, alteori albastru sau chiar cenușiu, popas de nori printre  frunze, un fel de uitare a verii, cu zăpușeala ei pierdută în tihna amiezii.

viața ce aici se-ascunde..

Fustă verde, creață, în falduri de ierburi, mângâiate în adieri dulci- mirositoare.
 Ie smălțuită în boabe de rouă, mustind în culorile firii.


 Își dezvelește cochetă șiragul  dinților de poame încă verzi,  arcuindu-și  mersul printre crengi, se dă tumba încoace și încolo, râde și se-nveselește de una singură.

 Cât ai clipi, sare gardul ștrengărește, se oprește pentru o clipă în lanul de porumb,

zărește, în treacăt, pălăriuțele galben-argintii ale florii- soarelui,  își împletește o coroniță din  fire lungi de rozmarin..
Seara o prinde tot pe drum, alunecând sfioasă în lumina roșiatică de asfințit..//

Vara la țară, de Al. Depărățeanu

Locuinţa mea de vară
E la ţară:
.............
Acolo e fericirea
Şi iubirea
Traiului patriarhal;
Viaţa ce aci s-ascunde
Curge-n unde
Curge-n unde de cristal!

Ale soarelui copile
Dalbe zile
De Cuptor şi Cireşar,
Ca pe nişte surioare
Pe fecioare
Din colibi le chiam-afar..

Sfânta poezie-n manta
Radiantă
D-alb, de roşu şi azur
Înveşmântă deal şi vale
Câmp şi cale:
Nu lasă nimic obscur!

Numai vara cerul face
Cu noi pace;
Numai vara ochiul meu
Vede-n raze şi lumine
Toate pline
De mila lui Dumnezeu!
................................