dincolo de cuvinte

Ninge și plouă, plouă și ninge..pe măsură ce fug anii, îmi dau seama  că, permanent, cel puțin două adevăruri ies la iveală, mereu în contradicție.

Unul ar fi că  realitatea bate orice tentativă artistică-literatură, film, teatru, muzică etc.
Este de la sine înțeles că  poți evada din mijlocul problemelor personale,  citind, văzând un film bun, o piesă, mergând la un  concert, făcând o plimbare/sport/pictură etc.
Problemele personale rămân, dimineața le iei de la capăt.

Al doilea ar fi  că, dorind să parcurgi , cu aceeași intensitate , viața în complexitatea ei, orice ai face, orice ai drege, și peste cap de te-ai da, nu poți trăi total totul.

Zilnic sau pe secvențe semnificative de timp, apar probleme de a căror rezolvare, vrei , nu vrei, depinzi.

Restul devine  trăire subiectivă.
Suntem//

Cu exact doi ani în urmă, mă aflam, speram eu, aproape de   capătul unui demers,  început în 2007. O problemă simplă, foarte simplă, din punctul meu de vedere,  complicată inutil de mecanismele sociale.

Problema există. Între timp, cu oarecare efort de voință, aș fi putut  obține încă o licență. Poate că mi-ar fi fost de folos- m-aș fi „reprezentat„ singură. Și, cine știe..poate că aș fi reușit să fiu chiar convingătoare.

Viața curge. Cu toate ale ei. //

vineri, 22 ianuarie 2010

sat văduvit

Ruta ocolitoare. Paralelă cu autostrada. Ideea a fost că,  traversând multe sate,  se vor fi găsind și primari gospodari, care să fi înlăturat zăpada. Am ales bine. N-am fost singurii care și-au făcut socoteala asta.

Ninge. Viscolit.

De la națională , drumul o taie , la dreapta, peste câmp. Cât vezi cu ochii. Îl știu de pe vremea când, liceană internistă fiind, sâmbătă de sâmbătă, veneam acasă. Indiferent de vreme.

Mașina alunecă. De parcă ar fi sanie. Drumul este o amăgitoare oglindă. Teamă. Prudență. Emoții. 
Primul sat. Fără probleme. Alt câmp.Ceva mai mic. Ninge. Bogat. Încotoșmănat până-n dinți, zăvoiul își arată spatele.
În haină groasă , albă.
La marginea satului, cartierul de rudari. Și-au păstrat obiceiul. Covoare , preșuri, spânzurate pe garduri.Să le albească zăpada. Fâșii colorate pe tenul candid al decorului. 
Argeșul șerpuiește îngândurat în vechea lui ogradă. Cam agitat. Îmi era dor de bolboroseala lui. Aș vrea să-i fac o poză. Nu este  timp. Se apropie, târâș, ca un gândac, un tir. Îl așteptăm să treacă, altfel, riscul ar fi prea mare. 
Primele case. Simt emoția cunoscută- bătăi repezi în piept, și căldura dulce- amară..N-am mai trecut din toamnă. A fost primul Crăciun în care n-am dus flori și crenguțe de brad la căpătâiul părinților.
Un soare palid își arată obrazul neras, printre bulgări de nori. Ulițele sunt pustii.Prin curți, casele mari si frumoase par înțepenite. Dormitează .
În miezul zilei. Școala este zăvorâtă. Știam. Se învață într- un singur schimb. 
Copii din ce în ce mai puțini. Două învățătoare. Una  dintre ele este și directoare. Pe vremea mea,  erau patru învățători. Și un director. În cimitir nu se poate intra. Troienită, zăpada depășește gardul.
Întoarcem. Am anunțat-o acum câteva zile. O fi uitat? Nu cred. Știe că mâine avem problema aia grea. Apăsătoare. Care nu se mai termină.
Din cauza ei ne-am încumetat să pornim pe o vreme ca asta. N-a pus zăvorul la poartă. Intrăm cu greu în curte. Zăpada se așterne într-o clipă. În ușa bucătăriei de iarnă, lacătul este doar aninat. Semn că n-a uitat de vizita noastră . Din cuștile lor, câinii ne privesc miopi. Pe o vreme ca asta, nu le vine să latre. E cald și bine în camera albă, cu scoarțe vechi. 
Le știu de când eram copil . N-a strâns pomul de Crăciun.  
Îi simte apropierea .În nopțile albe și lungi. A păstrat și câțiva covrigi. Pe plită, nelipsitul ceai de tei. Mașina de cusut a îmbătrânit. După ce a îmbrăcat tot satul. Sute de fete și femei i-au călcat pragul. Era și încă este o croitoreasă recunoscută.
Prin fereastra scundă , văd acoperișul și o parte din casa mea părintească. Străină de mulți ani. Cu obrazul plâns. Și ochii mereu întorși în altă parte. Lăcrimez de fiecare dată. Mai ales astăzi. Plătesc greșelile unor ani grăbiți .//
A sosit. Într-un suflet.
La cei 73 de ani, mătușa mea, verișoara primară a tatei, este chiar vioaie. Mă lămurește de ce sunt ulițele amorțite:în tot satul, 103 văduve. Una dintre ele este ea . De 10 ani. Pe toată linia , nu găsești pe cineva să-ți taie un pui. 
Depănăm povești.Fără să ne pese de timp. Este la zi cu tot ce se întâmplă în țară. Și mai departe.Televizorul prinde șase posturi. Are preferințe.   Păcat de Dinică. Ăla bărbat!  

Nu le are la inimă pe câteva dintre vedete. Astea nu știu ce este munca. 

N-o întreb de ce ține toporișca, ascunsă sub covor, în dreptul patului. Intuiesc. Cu groază. Nu vorbim despre mâine. Refuz să mă gândesc. Ea știe.

Așteptăm zorii.

Fără s-o spunem.//
Cât îi poți cere vieții? Să te mulțumești cu spontaneitatea ei?Să fii mereu puntea între ceea ce ai și ceea ce-ți dorești?