povești adevărate pentru prieteni
Simt un fior tandru când mă gândesc la lumea aceea a copilăriei. Rețin figura unei rudărese.înaltă, desculță, cu un coș pe una dintre mâini,în care ținea fusele și lingurile pentru vânzare. În spate, purta un sac, în care, probabil că punea produsele pe care le primea și un mănunchi de cărucioare de jucărie, pentru copii. Niciodată nu încerca măcar să atingă clanța porții de la intrarea în curtea noastră. De multe ori, nici nu striga, aștepta să fie văzută. Pe chip i se întipărise, parcă pentru totdeauna, o tristețe adâncă.
Lumea lor avea ceva tainic.
Acum sunt alte vremuri, alții sunt și oamenii.
De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă vrăjit îi deosebeau de noi.Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci, copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni, furci și fuse. Se vindeau bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.
Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți.
Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă, sprijinită pe patru roți.
Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.
N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se că rudarii fură sau vorbesc urât.Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă la școala primară. Erau foarte buni la matematică .
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.
R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că a crescut în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre "Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine" ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.
Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.Casele au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă blondă.
Nici R nu mai este, s-a stins într-o zi însorită de mărțișor.I-am dus ghiocei. Și o mare tristețe.
Într-o dimineață, când au coborât din trenul de București, parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi, pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.
Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz.
Zi de târg, zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele unuia și altuia.
Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.
