cine fură azi

  un ou mâine va fura un bou?

 Copiatul-  amintiri din copilărie, tehnică(de lucru) sau  fraudă?

 O  recentă întâmplare peste care  voi trece m-a trimis cu gândul la     propria-mi  experiență  din  copilărie.
Eram  în clasa a VII-a, rândul de la fereastră, banca a doua. 
Lucrare de control la Constituție. Pentru cine nu  știe,  constituția era pe atunci ceea ce astăzi înseamnă cultură civică. Sau educațíe cetățénească.
 Profesorul, domnul Mișu M,  fie-i țărâna ușoară,  secretarul școlii,  suplinitor cu jumătate de normă, ne preda constituția  și muzică. Că era suplinitor, asta aveam s-o aflu câțiva  ani mai târziu,  după bacalaureat, când  fostul meu profesor mi-a sugerat ceva dincolo de ceea ce mintea mea era în stare să priceapă că ar fi fost  posibil.
 Își dorise toată viața să fie învățător, nu trecuse de admitere. Părinții lui fuseseră învățători.
  Voia și el, ca măcar în ultimii  10/15 ani  de viață, să aibă o situație  profesională stabilă. Și, probabil, la timpul potrivit, o pensie  mai  bunicică.
 S-a gândit el, cu mintea lui de om în toată firea, și mi-a cerut- nici mai mult , nici mai puțin- să participăm la examenul de admitere în Școala pedagogică și să facem un aranjament.

Până aici, nimic neobișnuit, doar că eu, ocupanta   locului din fața lui( aranja el treaba asta),  n-aș fi scris numele meu  pe cele două teze, Limba română și matematică,   l-aș fi scris pe al lui.
 Și el ,  bineînțeles, ar fi scris numele meu, iar când lucrările ar fi fost terminate, urma  să le schimbăm între noi. ( numele noastre  de familie erau   identice, el fiind văr de-al treilea cu tatăl meu)
 Mai ales că eu nu-mi doream să fiu învățătoare..
Tatăl meu n-a aflat niciodată nimic din strategia rudei sale, nu i-am spus, intuind că  i-ar fi aplicat  o corecție pe măsura intenției.
 Domnul Mișu a rămas  suplinitor toată viața lui.

       Eram așadar la ora de constituție,  profesorul a intrat în clasă , ne-a anunțat că ne dă lucrare, s-a dus la tablă și a scris subiectul.
Nu aveam manuale, învățam  de pe notițe.
  Nu știu din ce motive  nu învățasem  lecția. Nu puteam accepta ideea ca eu, premianta școlii,  să dau  foaia albă.
 Am scos  caietul, un maculator cu foi gălbui, foșnitoare ( 0,65 lei), în clasă era liniște perfectă, am pus caietul pe genunchi, genunchii nu se opreau din tremurat, ce tremurat!! foșnea caietul, profesorul se plimba cu mâinile la spate,  nu reușeam să mă concentrez, nu-mi mai recunoșteam scrisul.
Mi se părea că prin rama  ochelarilor lui cu sticlă groasă, domnul Mișu se uita fix la mine. Într-o fracțiune de secundă, m-am hotărât-   m-am aplecat, am prins caietul de margini și, cu toată forța pe care o mai aveam, l-am aruncat pe sub bănci.  S-a oprit bietul de el tocmai în spatele clasei.
 Nu știu dacă am fost pedepsită, știu doar că am  terminat clasa a VII-a tot premiantă. 
Și mai știu că  niciodată  de atunci  n-am mai avut  vreo tentativă de a copia. Ca profesoară, celor prinși în  cursă le- am aplicat  sancțiunile promise   la începutul orei.
La revederile cu ai mei colegi de liceu,  mulți s-au lăudat cât de inventivi în materie de copiat au fost ei  în toți anii de școală.
 Aș fi pus mâna în foc pentru   premianta de la uman.  
Era  foarte mândră când i-a povestit franțuzicăi  că n-a fost teză la care să nu fi copiat...

  Este prea îndrăzneață întrebarea - tu  ai copiat?