Se afișează postările cu eticheta Titu Maiorescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Titu Maiorescu. Afișați toate postările

luni, 15 februarie 2016

De ce să încerci să semeni cu ceilalțí,

 tu, care ești condamnat să fii tu însuți?”
( contează cine a spus?)

 Viața este, fapt, ceea ce fac oamenii din ea, este un amestec de călătorii, în care omul parcurge o traiectorie anume, diferită de a celuilalt, frumusețéa și durata acesteia purtând  pecetea felului de a fi al  fiecăruia.
Am citit o listă a personalităților născute astăzi. Diferă, bineînțeles, anii și chiar secolul.
  Ce zi!
Din  mulțimea extraordinarelor  nume, am ales trei :
Titu Maiorescu-15 februarie 1840, Craiova/ 18 iunie 1917, București: critic literar,  scriitor, eseist, filozof, avocat, om politic, ( prim-ministru al României între 1912 și 1914) academician, ministru  al Cultelor și al Instrucțiunii Publice.
 Altfel, ca om, un tip dificil. 
Și misogin.
 Se zice că, într-o conferință din 1882, ar fi  spus că „femeile își merită locul lor de la marginea societății, din cauza  creierului lor prea mic.” 
Am recitit  astăzi niște capitole din  „Însemnări zilnice din  perioada 1991/1886.Editura librăriei Socec&Co, SA, București,1939.

Impresionante informații, amănunte, și mai ales descrieri din șederile  la Londra, Paris, Geneva,Trummeefall ...” sub  splendide stele și în amurgirea piscurilor de neauă în fața noastră...„pagina 104.
„Duminică 12/24 octombrie 1886-După prânz, Clara, Livia și eu, plimbându-ne pe jos spre pod, ne-am întâlnit cu Regele și Regina în trăsura lor de  gală, în urma lor, ministrul Radu Mihai, prefectul și  mai multe măsuri. Regele a spus să oprească trăsura și a vorbit cu noi în plină stradă câteva minute și ne-a invitat el însuși la masă pentru astăzi. Curajoasă distincție ostensibilă.”(pagina 363)

Spiru Haret-15 februarie 1851, Iași/17 decembrie 1912, București:savant, matematician celebru, astronom, (unul dintre românii care au botezat cerul-  craterul unui vulcan de pe Lună,ceva  mai mare decât capitala noastră,  îi poartă numele)profesor, pedagog, cel mai bun reformator al învățământului, poate  cel mai bun ministru  dintre câți va fi avut vreodată școala românească; îi datorăm  construirea a 1200 de școli primare, câte una în fiecare sat, introducerea  calitățíi de „profesor-diriginte”, realizarea serbărilor școlare, a cantinelor și a internatelor, precum și crearea facilităților pentru transportul elevilor  de la țară către școlile în care învățau. 

Întâia mea școală, construită în vremea când învățământul românesc era ctitorit de Spiru Haret. Aș recunoaște-o cu ochii închiși!- două săli, în cea din stânga, am învățat patru ani.
 Îmi sunt limpezi multe scene: cum am învățat eu să nu-l mai confund pe „t”cu „d”, (scriam „Ileana caudă cardea„.)doar după niște „corecții„ aplicate pe ambele palme de nuiaua doamnei Ana, care avea limba spartă, de rea ce era, cum zicea tata, pentru că și pe el îl învățase carte, apoi prima mea apariție de „artistă „, în clasa a III-a,în Albă-ca Zăpada, când domnișoara Silvia  ne-a fost nu doar învățătoare,  orele de caligrafie cu miros inconfundabil de cerneală albastră, soba , mereu curățată de un coșar vrednic, tabla, dușumelele spălate cu motorină...
În băncile lungi, vopsite în maroniu-roșcat, la fiecare început de toamnă, am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre.
Când îmi este dor de copilărie, revăd, cu ochii minții, nu doar casa părintească...


Iosif Sava, 15 februarie 1933, Iași/ 18 august 1998, București.
„Vă place Bach?„  erau vorbele pe care, duminică de duminică, instalată în fotoliul meu preferat, cândva, le așteptam  ca pe o sărbătoare.
Inconfundabilă voce!

Cred că putem spune, fără a exagera, că  suntem niște norocoși, fie doar retrăind sentimente create de prezența LOR  în viața noastră!

joi, 8 noiembrie 2012

școala cea mai bună


Poate că , înainte de a -mi așterne aici incertitudinile, ar fi trebuit să citesc  maldărul de  idei/teorii/legi/ ordonanțe și-nu-mai-știu -ce-alte-înscrisuri  se tot adună , de la o vreme încoace, când vine vorba despre  învățământul nostru cel de astăzi. Și de mâine.
  Nici măcar  teoria lui Maiorescu despre școala prostă n-am găsit-o, oricât am scotocit în bibliotecă.
 Așa   că am ales câteva cugetări ale cărturarului care,  în 1876  devine ministru la Culte și Instrucțiune publică, în cabinetul Lascăr Catargiu.
Scopul educației  este nimicirea marginii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.
Judecata mulțimii conține totdeauna un adevăr, chiar dacă este denaturat prin răutate.

În fiecare om sunt, cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțurilor.

Eu scriu cum simt.//
Să fie  doar goana după subiecte de senzație? 

Să fie dorința de a pune umărul la clintirea căruței poticnite în nămolul cleios al vremurilor?
Sau , pur și simplu, asta este realitatea?
Sunt doar câteva  întrebări, dintr-un noian, care-mi vin în minte, ascultând/văzând campania  de a pune pe tapet, de vreo câteva luni, școala.
Să ne înțelegem: nu pornesc , din start,  cu  ideea că este  rău. Dar nici că este bine.
Că există profesori care au luat și probabil vor mai fi luând mită este o certitudine.
Că o doamnă învățătoare se poartă ca un jandarm, brutalizându-i pe  micuți, în vreme ce  mulți părinți  au concurat ca odraslele lor să fie înscrise la clasa dumneaei, pentru că îi pune la punct, este o realitate.
Că un domn profesor-diriginte n-a învățat că pe diploma oricărui educator  nu scrie că va lucra cu  genii, dar nici cu  ființe bătute de soartă, cărora nu ai dreptul să le lipești etichete  jignitoare pe suflet, pentru toată viața, iarăși este o realitate.
Că o educatoare de la o grădiniță, din nu știu ce sat, unde copiii vin să  primească dragoste și lumină, îi sedează ca să stea lipiți de scăunele , și asta este o realitate. Monstruoasă.
Șirul faptelor/întâmplărilor/exemplelor Așa nu se mai poate ar  continua..din nefericire.
DAR
părerea mea este  că nu aceste fapte/fenomene/întâmplări  reprezintă școala noastră.
Am slujit catedra, școala, învățătura  cu toată dragostea , implicându-mă cât am putut. Cât poate o ființă.
Am fost percepută ca o profesoară exigentă. 
Dar și  de-a noastră.
Sigur că au fost destui care  m-au înjurat. Parcă n-aș crede că  o fac și acum, mai ales că sunt  părinți.
Nu poți fi profesor perfect, oricât ți-ai dori. Greșeli poți face zilnic-copiii sunt diferiți, situațiile sunt, de fiecare dată, altele. Tu ești, în fiecare clipă, altul. Pentru că lucrezi cu ființe aflate în creștere, în evoluție, ele însele influențate de N factori.
Ca dirigintă, într-o carieră de mai bine de treizeci și cinci de ani, m-am lovit de  nu mai știu câte probleme.
 De toate felurile. 
Am citit,  am făcut nopți albe, am plâns,  am căutat, am greșit, am corectat,  iar am căutat . 
Și am mers mai departe.
 Știi ce a făcut odată o mămică tânără,  cuminte, după ce am discutat cu ea vreo jumătate de oră? Și-a  smuls nasturii de la bluza de pânză topită- un sân îi fusese extirpat..a mai trăit  câteva luni.
Acum,  urmărind lucrurile din afară, le pot judeca mult mai limpede, mai pe îndelete, doar că asta nu folosește nimănui. 
Nici chiar familiei mele- am trei nepoți, care învață în tot atâtea tipuri de școli. 
Opiniile părinților lor nu prea se potrivesc cu opiniile mele. Din nefericire.
Nu pot să-mi pierd  încrederea în școala de stat. 
Nici în profesori.
Nu poți  arunca tot timpul cu pietre, așteptând să crească flori, așteptând  ca lumea și viața să progreseze.//

N-am făcut, brusc, o pasiune pentru Titu Maiorescu, dar  ce spune el  mi se pare  potrivit A înțelege  pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui;  cine  nu a avut aceasta îi rămâne străin.//

tu ce părere ai?