școala cea mai bună

Poate că , înainte de a -mi așterne aici incertitudinile, ar fi trebuit să citesc  maldărul de  idei/teorii/legi/ ordonanțe și-nu-mai-știu -ce-alte-înscrisuri  se tot adună , de la o vreme încoace, când vine vorba despre  învățământul nostru cel de astăzi. Și de mâine.

  Nici măcar  teoria lui Maiorescu despre școala prostă n-am găsit-o, oricât am scotocit în bibliotecă.

 Așa   că am ales câteva cugetări ale cărturarului care,  în 1876  devine ministru la Culte și Instrucțiune publică, în cabinetul Lascăr Catargiu.
Scopul educației  este nimicirea marginii egoiste a individului și supunerea lui la rațiunea lucrurilor.
Judecata mulțimii conține totdeauna un adevăr, chiar dacă este denaturat prin răutate.
În fiecare om sunt, cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțurilor.
Eu scriu cum simt.//
Să fie  doar goana după subiecte de senzație? 

Să fie dorința de a pune umărul la clintirea căruței poticnite în nămolul cleios al vremurilor?
Sau , pur și simplu, asta este realitatea?
Sunt doar câteva  întrebări, dintr-un noian, care-mi vin în minte, ascultând/văzând campania  de a pune pe tapet, de vreo câteva luni, școala.
Să ne înțelegem: nu pornesc , din start,  cu  ideea că este  rău. Dar nici că este bine.
Că există profesori care au luat și probabil vor mai fi luând mită este o certitudine.
Că o doamnă învățătoare se poartă ca un jandarm, brutalizându-i pe  micuți, în vreme ce  mulți părinți  au concurat ca odraslele lor să fie înscrise la clasa dumneaei, pentru că îi pune la punct, este o realitate.
Că un domn profesor-diriginte n-a învățat că pe diploma oricărui educator  nu scrie că va lucra cu  genii, dar nici cu  ființe bătute de soartă, cărora nu ai dreptul să le lipești etichete  jignitoare pe suflet, pentru toată viața, iarăși este o realitate.
Că o educatoare de la o grădiniță, din nu știu ce sat, unde copiii vin să  primească dragoste și lumină, îi sedează ca să stea lipiți de scăunele , și asta este o realitate. Monstruoasă.
Șirul faptelor/întâmplărilor/exemplelor Așa nu se mai poate ar  continua..din nefericire.
DAR
părerea mea este  că nu aceste fapte/fenomene/întâmplări  reprezintă școala noastră.
Am slujit catedra, școala, învățătura  cu toată dragostea , implicându-mă cât am putut. Cât poate o ființă.
Am fost percepută ca o profesoară exigentă. 

Dar și  de-a noastră.

Sigur că au fost destui care  m-au înjurat. Parcă n-aș crede că  o fac și acum, mai ales că sunt  părinți.
Nu poți fi profesor perfect, oricât ți-ai dori. Greșeli poți face zilnic-copiii sunt diferiți, situațiile sunt, de fiecare dată, altele. Tu ești, în fiecare clipă, altul. Pentru că lucrezi cu ființe aflate în creștere, în evoluție, ele însele influențate de N factori.
Ca dirigintă, într-o carieră de mai bine de treizeci și cinci de ani, m-am lovit de  nu mai știu câte probleme.

 De toate felurile. 

Am citit,  am făcut nopți albe, am plâns,  am căutat, am greșit, am corectat,  iar am căutat . 
Și am mers mai departe.
 Știi ce a făcut odată o mămică tânără,  cuminte, după ce am discutat cu ea vreo jumătate de oră? Și-a  smuls nasturii de la bluza de pânză topită- un sân îi fusese extirpat..a mai trăit  câteva luni.
Acum,  urmărind lucrurile din afară, le pot judeca mult mai limpede, mai pe îndelete, doar că asta nu folosește nimănui. 

Nici chiar familiei mele- am trei nepoți, care învață în tot atâtea tipuri de școli. 

Opiniile părinților lor nu prea se potrivesc cu opiniile mele. Din nefericire.
Nu pot să-mi pierd  încrederea în școala de stat. 

Nici în profesori.
Nu poți  arunca tot timpul cu pietre, așteptând să crească flori, așteptând  ca lumea și viața să progreseze.//

N-am făcut, brusc, o pasiune pentru Titu Maiorescu, dar  ce spune el  mi se pare  potrivit A înțelege  pe altul înseamnă a avea sau a fi avut în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea lui;  cine  nu a avut aceasta îi rămâne străin.//
tu ce părere ai?