”Dacă nu mi-a fost dat să fiu liber,

   lasă-mă  măcar  să-mi  aleg stăpânul„.

Aseară  căutam în bibliotecă  ”Izgonirea  lui Prometeu.„  

Știam  că  am opera lui  Philippide, trebuia să fie  undeva.   Nu-i și nu-i!  Tot  răscolind, am dat peste fratele lui  mai  mare într-ale  poeziei, titanicul  conflictual  de la  Mărțișor!

Mi-am început  ziua   citind/ recitind/ răscitindu-l  pe   Arghezi.

Știi tu ce  frumusețe   dulce-amară, albă și neagră,  adâncă  și  înțeles-neînțeleasă,   ghimpoasă  și  lină, drăcească și  jucăușă  am redescoperit  ?

  Dacă nu ai cele  două volume  de   Versuri, cumpără-le!

  La orice pagină ai deschide și ai citi, sigur  vei trăi o minune!

  Arghezi-o conștiință a  dramaticei zbateri între  aici  și Acolo.

În care  versul  este un spectacol.

„Vino, femeia mea, să te mângâi
De-a lungul până la călcâi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămânți ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde și topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea și lină
Du-mi-o-n adânc și în lumină.

Te cânt ca un copil bătrân,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sân,
Lasă-te-ntreagă să îți leagăn moale
În luntre farmecele tale
Și frumusețile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neștiute
Decât de robul tău care te cântă,
Vino încet și mă-nveșmântă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu ești iubita mea,
Stăpâna mea,
Durerea mea și bucuria mea.
Noi suntem unul amândoi
Ca un altoi lângă un alt altoi
Și-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărți legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, până la moarte.
Să nu mai știu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare și de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rândunea
Iubita mea, femeia mea.” 

Tudor Arghezi,

”Mi-e dor„

MAMA

Ioana mea din suflet și din sânge,acolo , sus, cine-ți spune ”La mulți ani„!?

Astăzi, ca în fiecare zi, îi aprind mamei mele o candelă . 
Mi-e dor de mersul ei, mereu în fugă, de ochii aplecați pe cusătură, atât de dor!
Într-o seară de primăvară, ploaia s-a pornit din senin, turna cu găleata, nu aveam umbrelă, veneam de la liceu, eram într-a X-a , cred. Vopseaua din jacheta de uniformă s-a imprimat total pe bluza mea albă.
A doua zi, trebuia să plec de dimineață la școală.
Mama mi-a spălat hainele, le-a uscat pe sobă.
Tot ea le-a călcat.
Arătau ca scoase din cutie.
Mama!
Icoana mea luminoasă!

Jur-împrejur, se aude viața!

În vacanța  mare dintre  clasele a  IX-a  și a  X-a, am  descoperit în biblioteca   noastră sătească  ”Jurnalul  Annei  Frank”.  Lectura  m-a tulburat profund.   Nu știam, pe atunci mare lucru despre ororile  războiului,

despre   imensele  drame  ale unor  oameni.

  Anne, asemenea unei  sonerii,  m-a trezit  din adolescența mea ghemuită  între  nenumărate   întrebări.  Mi-a  creat, cumva,  niște potecuțe, pe care umblam  doar seara,    după  oboseala  multor  treburi  pe care  le  aveam eu de  făcut în timpul zilei.

 Dacă aș fi știut  că  biblioteca aceea  care  m-a  format se va risipi  în   1989, când   adolescenta  din  acea vară frumoasă era , deja,   mamă și, de  niște ani, profesoară,  zău, că  n-aș mai restituit   cartea. ( un prieten  mi-a trimis-o  în format electronic, așa  că, dacă   o vrei, pot să-ți fiu de ajutor)

 Bibliotecara  se numea  Ana, era  cu câțiva ani mai mare decât mine,  purta  cozi lungi, împletite strâns.  Nu reușea  să intre la ”Agronomie”, deși  nu era  deloc lipsită de energie. Ținea   cărțile într-o ordine desăvârșită,   o dată pe lună  curăța dușumeaua   cu  motorină, probabil  că  fiind biblioteca într-o  casă veche, mai apăreau  rozătoare.Sau  așa era ea,  mână de fier.

  Din clasa a  X-a , am început  să țin  jurnal.  Să-i încredințez  lui  tot ce nu  voiam să  vorbesc  cu nimeni.  

Seara,  mă retrăgeam  să fiu doar eu  mine și-i povesteam.   Nu aveam siguranță deplină. Au fost și peripeții,  la  internatul  liceului, un băiat  curios rău mi-a descoperit  jurnalul, și-a primit, oricum, chelfăneala meritată.

   O vreme, nu   mai știu  din ce motive,  mi-am ieșit  din mână. 

Și  iar am simțit, după niște ani, că vreau  să  mă  spovedesc  doar  jurnalului. Caiete întregi de   gânduri, de povești!

Doamne, cum fug anii!

 Într-o bună zi,  cineva  a decis  că  și vieții de profesor  trebuie  să i se spună ”stop”.  Teoretic, eram   bine pregătită, citisem zeci de   articole, de studii despre perioada aceea de după  încetarea   meseriei. 

 Când s-a întâmplat  de-adevăratelea,   crede-mă, a fost  dramă. 

 Două persoane  m-au ajutat  mult:  un prieten,  cunoscător într-ale internetului,  profesor universitar, și fiul meu cel mic, venit în vacanță, de la  Toulouse..

  Mi-am făcut  blog.

Mi-am propus  să scriu zilnic, fie chiar și prostioare, dar să scriu.

  Și am scris!

Aveam  mulți prieteni,  ne adunam serile  în jurul unei mese imaginare,  vorbeam, vorbeam  și  ne desfătam  ascultându-ne.

  Lumea  avansează, lucrurile se schimbă,  de undeva  din nu știu ce  cotlon al  unor minți  ascuțite  a apărut   feisbucul.  ( știu să scriu  cum trebuie, dar, lasă,  că nu este rău  nici așa).

 Alți prieteni, altfel de discuții, de la o vreme politica    este mai ceva decât  tsunami,  vreau, nu vreau,  mai zic și eu câte ceva, că  doar nu trăiesc sub vreun clopot.

De ieri,   m-am întors la  caietul meu. Vreau să mă revigorez, să-mi  aștern sufletul  la drum  spre viața  vie.

Am , încă, timp  să mă dezvolt!

 Sunt îndrăgostită  de tumultul  vieții, nu sunt  spectatoarea  zilelor care  trec. 

 Pot  să-mi acord  rolul principal într-un film  real!

Concertul concertelor”

Peste nici două ore, în prima zi a lui 2019, ne este dat să urmărim cel

mai frumos omagiu adus muzicii!
Concertul de la Viena!
Din Sala de Aur de la Musikverein .
Împlinește cea mai elegantă vârstă, 60 de ani, de când, grație televizorului,  înfrumusețează  viețile iubitorilor  acestui gen de muzică, de pe  toate continentele. 

Muzica nu are granițe, ea nu supără, doar atinge suflete.Este cel frumos mesaj în prima zi a Noului An, un mesaj de prospețime, de eleganță, de optimism, de nostalgie pentru ieri, de încredere pentru mâine.
Urmărit în peste 90 de țări, astăzi, la noi, pe TVR1, la 12, 15. Concertul va fi dirijat de către Christian Thielemann, în premieră la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Viena.
Gaudeamus igitur!

Un an vine, altul pleacă!

La mulţi ani, 2019!

Clopotele  norilor

cu ding-danguri de ninsoare,

la-nceputul orelor,

iată-le, bat ora mare la-nceputul orelor.

Crugul anului se schimbă,

un cuvânt rămâne-n urmă,

însă prea frumoasa limbă

niciodată nu se curmă,

ci azvârle înainte

noi urări, numai de bine,

prevestite de cuvinte

ninse sus, în înălțime:

Să vă fie anul-an,

suplu ca pe râuri unda,

să nu fie bolovan

peste suflete secunda,

nori să fie doar de ploaie

peste câmpuri jos, la vale,

niciodată să-ntretaie

raza fragedă de soare:

fie aerul curat

plin de păsări liniștite,

niciodată sfâșiat

de lungi fumuri stalactite;

limpede vă fie apa,

verde pururea pământul,

nu vi-l tulbure cu sapa

semnul rău înnămolindu-l;

pasul zvelt și luna albă,

gestul mâinii prietenos,

niciodată steaua slabă

cu luci mohorât de os;

pâinea să vă stea pe masă

aburindă, aburind

gheața ultimă rămasă

pe ferestrele din gând;

pură fie-vă zăpada,

încălzind la subțioară

floarea albă din livada

înflorită-n primăvară.]  Nichita Stănescu