Mama este timpul de dincolo de toate

Mama este  sufletul lumii.

Pentru mine,MAMA înseamnă  ”Mărgele  colorate”!

povești adevărate pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește. Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.

Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota şi ia i s-au luat. 

Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii - trei fete și trei băieți - s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. 

De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate in poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari... o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!

A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână şi cu pachetul în cealaltă - cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ...  Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost... 

Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 

Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foaia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.

N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. 

Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. 

Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.

Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit. Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte - taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. 

Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.

Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.

Răsărea luna când au intrat în curtea unde avea să fie peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.

Eu.
Dragostea a venit cu timpul.

 O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea.//

Mama mea era  Ioana.

A venit pe lumea  asta  într-un  septembrie.

5.

MAMA

Ioana mea din suflet și din sânge,acolo , sus, cine-ți spune ”La mulți ani„!?

Astăzi, ca în fiecare zi, îi aprind mamei mele o candelă . 
Mi-e dor de mersul ei, mereu în fugă, de ochii aplecați pe cusătură, atât de dor!
Într-o seară de primăvară, ploaia s-a pornit din senin, turna cu găleata, nu aveam umbrelă, veneam de la liceu, eram într-a X-a , cred. Vopseaua din jacheta de uniformă s-a imprimat total pe bluza mea albă.
A doua zi, trebuia să plec de dimineață la școală.
Mama mi-a spălat hainele, le-a uscat pe sobă.
Tot ea le-a călcat.
Arătau ca scoase din cutie.
Mama!
Icoana mea luminoasă!

cei mai mulți evlavioși

au un Dumnezeu de buzunar, pe care  îl curăță la zile fixe, care se cheamă sărbători.
Nicolae Iorga
 ( așa o fi?)

Își scutură cerul barba   căruntă, în vălătuci de  câlți pufoși, prea se  răzgândise iarna, în trena ei de împrumut.  Așa se  îmbracă sărbătorile adevărate, în belșug de alb, pe ramuri, pe case, pe  sprânceana pădurii.
M-am trezit  cu gândul la numele cald al mamei, voiam să-i duc crenguțe din bradul sub care i-am pus, ca în fiecare an, ca în fiecare clipă, toată dragostea mea.
Și m-am gândit la toți cei dragi care își serbează astăzi ziua numelui.

Mulți, știuți și neștiuți.
Am un gând de recunoștință pentru primii trei purtători ai numelui  ION, cei mai cunoscuți ai scrisului- Creangă, Caragiale, Slavici.

Cum ar arăta lumea de astăzi, dacă ei ne-ar fi contemporani?

 Ar fi Nică la fel de șturlubatic?
Nenea Iancu ne-ar zâmbi îngăduitor, asistând la  neisprăvitul nostru carnaval de zile  și de nopți, în căutarea unui  răspuns la   turmentata întrebare eu cu cine votez?

Sau, obosit  de atâta  prostie, ar  da  plictisit din mână, în semn de curat/murdar..
Mă gândeam la Popa Tanda , zău că i se simte lipsa, prea le-am încurcat de tot  pe cele sfinte..
Și alte nume dragi îmi vin în minte- poetul, născut în noaptea sfântă de Crăciun,   Ioan Alexandru,  cu ale lui Imne de iubire , Ioan -Alexandru Brătescu- Voinești, nu-i așa că  ți s-a făcut dor de Puiul lui, neascultător, privind cum  cârdul  de frățiori  pleacă  spre alte zări mai calde, în vreme  ce el, rămas zgribulit, singur, la marginea drumului, își adună  ghearele  ca pentru închinăciune ?
Și nu i-am uitat pe alți trei IONI mari, născuți chiar ieri, 6 ianuarie, Ion Heliade Rădulescu- scrieți, băieți, numai scrieți, primul președinte al Academiei Române, al cărei   membru fondator  este, părintele unei gramatici românești, Ion  Budai- Deleanu, ce ni se mai potrivește  a  lui, devenită prea a noastră, Țiganiada! 

Și m-am gândit  la mereu  copilărosul și  alintătorul de doruri- Ionel Teodoreanu. Poate că doar întoarcerea  în paradisul Medelenilor, din Ulița copilăriei ne- ar  îmbuna sufletele..

Pe când era de-o samă cu Olguța,  doamna Deleanu căpătase de la moș Gheorghe un dar nepieritor ca trandafirii Iericonului: zâmbetul copilăriei..Moș Gheorghe îi ținuse loc de  mamă și bunic. El alungase  tot atâtea lacrimi pe cât  deșteptase zâmbete și-nviorări pe chipul ei  ..Și ea fusese odată „duduița moșului„.Acuma era Olguța..//La Medeleni, pg. 298.
La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează numele!
Și un dar muzical-

darul Gabrielei

cu dorul de-o seamă

Între fereastră și gândul  la MAMA ,  clipele  își  cântăresc, în voia lor, neobosită, trecerea .

Bradul își ține cu greu salba  de conuri .

 În frânguiri scurte,  vântul îi  biciuiește degetele subțiri  de lână verde. 

Plouă grav, fără milă.

Cine le rostuiește  pe toate? 

Să mai număr anii? Sunt atât de mulți,  atât de tânără imaginea mamei!

Mi-e dor de mersul mereu grăbit, de cozile-i lungi, prinse într-o agrafă de metal moale..

Astăzi ar fi fost ziua ei. 

I-am fi dus daruri. 
Și iubirea , niciodată îndeajuns..

Vine o clipă, când toate regretele se adună în stropi răzleți de amintiri..

LA MULȚI ANI tuturor celor care își serbează astăzi numele!

pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//