frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  

Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?

Jur-împrejur, se aude viața!

În vacanța  mare dintre  clasele a  IX-a  și a  X-a, am  descoperit în biblioteca   noastră sătească  ”Jurnalul  Annei  Frank”.  Lectura  m-a tulburat profund.   Nu știam, pe atunci mare lucru despre ororile  războiului,

despre   imensele  drame  ale unor  oameni.

  Anne, asemenea unei  sonerii,  m-a trezit  din adolescența mea ghemuită  între  nenumărate   întrebări.  Mi-a  creat, cumva,  niște potecuțe, pe care umblam  doar seara,    după  oboseala  multor  treburi  pe care  le  aveam eu de  făcut în timpul zilei.

 Dacă aș fi știut  că  biblioteca aceea  care  m-a  format se va risipi  în   1989, când   adolescenta  din  acea vară frumoasă era , deja,   mamă și, de  niște ani, profesoară,  zău, că  n-aș mai restituit   cartea. ( un prieten  mi-a trimis-o  în format electronic, așa  că, dacă   o vrei, pot să-ți fiu de ajutor)

 Bibliotecara  se numea  Ana, era  cu câțiva ani mai mare decât mine,  purta  cozi lungi, împletite strâns.  Nu reușea  să intre la ”Agronomie”, deși  nu era  deloc lipsită de energie. Ținea   cărțile într-o ordine desăvârșită,   o dată pe lună  curăța dușumeaua   cu  motorină, probabil  că  fiind biblioteca într-o  casă veche, mai apăreau  rozătoare.Sau  așa era ea,  mână de fier.

  Din clasa a  X-a , am început  să țin  jurnal.  Să-i încredințez  lui  tot ce nu  voiam să  vorbesc  cu nimeni.  

Seara,  mă retrăgeam  să fiu doar eu  mine și-i povesteam.   Nu aveam siguranță deplină. Au fost și peripeții,  la  internatul  liceului, un băiat  curios rău mi-a descoperit  jurnalul, și-a primit, oricum, chelfăneala meritată.

   O vreme, nu   mai știu  din ce motive,  mi-am ieșit  din mână. 

Și  iar am simțit, după niște ani, că vreau  să  mă  spovedesc  doar  jurnalului. Caiete întregi de   gânduri, de povești!

Doamne, cum fug anii!

 Într-o bună zi,  cineva  a decis  că  și vieții de profesor  trebuie  să i se spună ”stop”.  Teoretic, eram   bine pregătită, citisem zeci de   articole, de studii despre perioada aceea de după  încetarea   meseriei. 

 Când s-a întâmplat  de-adevăratelea,   crede-mă, a fost  dramă. 

 Două persoane  m-au ajutat  mult:  un prieten,  cunoscător într-ale internetului,  profesor universitar, și fiul meu cel mic, venit în vacanță, de la  Toulouse..

  Mi-am făcut  blog.

Mi-am propus  să scriu zilnic, fie chiar și prostioare, dar să scriu.

  Și am scris!

Aveam  mulți prieteni,  ne adunam serile  în jurul unei mese imaginare,  vorbeam, vorbeam  și  ne desfătam  ascultându-ne.

  Lumea  avansează, lucrurile se schimbă,  de undeva  din nu știu ce  cotlon al  unor minți  ascuțite  a apărut   feisbucul.  ( știu să scriu  cum trebuie, dar, lasă,  că nu este rău  nici așa).

 Alți prieteni, altfel de discuții, de la o vreme politica    este mai ceva decât  tsunami,  vreau, nu vreau,  mai zic și eu câte ceva, că  doar nu trăiesc sub vreun clopot.

De ieri,   m-am întors la  caietul meu. Vreau să mă revigorez, să-mi  aștern sufletul  la drum  spre viața  vie.

Am , încă, timp  să mă dezvolt!

 Sunt îndrăgostită  de tumultul  vieții, nu sunt  spectatoarea  zilelor care  trec. 

 Pot  să-mi acord  rolul principal într-un film  real!

într-o doară

Prima filă  s-a scris , cumva, singură, în penultima zi a vacanței mari,   către clasa a X-a. Terminasem de citit Jurnalul Annei Frank.   Am ales  imediat mottoul.

Caietul cu margini roșii  mi-a devenit  confident. Îl purtam în geanta bej tot drumul dus- întors, internat- școală, fie ploaie, zăpadă, vânt sau cald.. Discret, îmi conferea un fel de grijă nemărturisită,  ceva imposibil de prins în cuvinte.

Într-o zi, cineva, un băiat dintr-o clasă paralelă, internist ca și mine, mi l-a furat. I-am surprins citind și hlizindu-se , ca fraierii, el și  vreo  doi colegi.

O să râzi, a fost o răfuială pe cinste, au primit ce meritau.

Mi-am recuperat jurnalul, fără împotrivire.//

Din când în când, mi-am risipit alte gânduri, prin alte caiete..

S-au tot adunat.

Mi-e tare drag de ele!

Ascund între pagini,  de  mărimi și culori diferite ,  atâtea întrebări,  bucurii, speranțe, incertitudini, încercări de răspunsuri.//

Blogul!

Sunt zile când  las fereastra larg deschisă,  culeg  verdele frunzei și  zburdălnicia  clipei, farmecul unui gând frumos.

 Și, dacă , din senin, vântul trântește fereastra, izbind-o   de perete, văd lumea prin perdea, verdele  pare mai puțin verde, guguștiucii răgușesc și ei, tot strigându-și bucuria..

p.s.cum o fi bine să ții fereastra?

un vis intr-o ulcica

În mers ușor de fluturi albi,  imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul  amintirii prind  contur  frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată  în mine. Ceva din  fata care trăia acolo  a rămas la fel, clar, neatins de uitare.
Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.
 În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
 Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând  complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a  dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat  vreo câteva zile: din  odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului  douăsprezece oale  identice, smălțuite, frumos încondeiate  în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent  fără vreo  importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la  întorsul oalelor.
Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare  mărunt obiect  ascuns într-o  ulcică smălțuită: oglinda  este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc  dorit,  semnul lui fiind dragostea pentru  chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată  drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște  fire colorate  rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este  viața  cu ale ei  drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar  spune  despre priceperea  în zidărie, dar și  despre  bucuria  că-ți vei întemeia curând căminul,  o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ  este semnul că te  vei însoți cu  o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că  vei avea parte de  cineva  antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că  vei avea parte  de  o persoană de casă.
Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu  mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel  portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar  în sobă, focul pâlpâia în  jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își  culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo  de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.Să nu-i fugă norocul.
Ninge blând. 
Cu amintiri ascunse printre pagini de jurnal.Prin  albul perdelei, luna aruncă mănunchiuri  albastre.