luni, 5 decembrie 2011

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.
De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.
Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.
Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.
Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.
N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//
R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//
Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.
Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//
Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.
Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.
Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.

28 de comentarii:

  1. Frumoasa lumea amintirilor dumneavoastra, in care treburile erau in rostul lor, dar rosturile se schimba, oamenii evolueaza-involueaza si multe se transforma in ceea ce nu credeam ca se vor transforma!

    RăspundețiȘtergere
  2. La o lectură în fugă, ai zice că frumoșii, harnicii și deștepții țigani ai tinereții s-au transformat, cu vremea, în liota de cerșetori-hoți-de-buzunare-infirmi și urâții din zilele noastre.
    Eu aș jura că mai sunt și acum acei țigani frumoși, deștepți, harnici și cinstiți, doar că nu se mai văd de cei ieșiți pe stradă, așa cum și românii frumoși, harnici și cinstiți nu se mai văd, nici pe stradă, nici la televizor, de cei hulpavi, ticăloși și urâți.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ciudat. Trimisesem un comentariu. Cred ca lumea se schimba. Mult si rapid.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cunosc bine rudarii. Când ai timp şi dispoziţie intră aici:
    http://www.srsff.ro/proza/diana-alzner-u%c8%99a/

    Povestea ta e tristă, dar şi rudarii se schimbă, odată cu tot restul lumii.

    RăspundețiȘtergere
  5. IonelMuscalu,
    Da, nimic nu este atât de vizibil și de pregnant precum schimbarea.
    Hotărâtoare este educația.
    Dar există și puterea selecției.
    Există și legi a căror aplicare și respectare limitează dezordinea, așezând lucrurile în matca lor firească.

    RăspundețiȘtergere
  6. Fiecare dintre noi se naste cu mana goala, plecam de aici la fel. Viata e o calatorie. Acumulam experienta, ne transformam. Fiecare dupa sufletul lui. In interiorul nostru gasim suficiente resurse de bine. Intre nastere si moarte ne cautam calea.... unii spre adevar, altii...

    RăspundețiȘtergere
  7. @Hari,
    Eu pot accepta ideea că tăcerea unora, a celor buni, corecți și morali sau absența oamenilor capabili din prima linie ar fi o regulă de viață, o dovadă a profunzimii lor. Dar, în același timp, nu pot să nu iau în calcul faptul că tocmai asemenea atitudini încurajează răul,debandada, corupția.
    Societatea seamănă, pe zice ce trece , tot mai mult , cu un rănit, căruia nu i ase aplică nici măcar un pansament, în speranța că se va însănătoși luptând cu boala, călindu-se.
    Dacă moare cu zile?
    Să fie , de fapt, o stare de lehamite generală?
    Cine va scutura amorțeala?

    RăspundețiȘtergere
  8. @Mihai,
    Cum nimic nu se pierde, dar nici nu se câștigă, iată că l-ați transformat. Rapid!

    RăspundețiȘtergere
  9. Nu ştiu de ce, dar, în multe din scrierile de pe acest blog, mă regăsesc şi regăsesc unele din personajele care mi-au marcat copilăria. Bunicul, bunica, părinţii, dascălii, vecinii, prietenii. Numele sunt altele, dar portretele, creionate cu sufletul, se potrivesc de minune. Acum, citind despre rudarii stabiliţi lângă zăvoi, mi-am amintit de Constandin şi familia lui de spoitori, de cortul lor ridicat pe un teren viran din apropierea casei bunicului. În fiecare primăvară, veneau, nu ştiu de unde, dejugau bivoliţele, îşi ridicau cortul, apoi plecau prin sat, anunţându-şi prezenţa prin aceleaşi, de ani ştiute vorbe: „Spoi tingiri,! Spoi căldări!” Toţi din sat îi ştiau pe Constandin şi pe Leana, nevasta lui. Pe copii care se ţineau de fusta mamei nu prea îi băga nimeni în seamă, cu toate că, o dată cam la doi ani, mai apărea câte unul.
    Nu o să uit niciodată acele seri liniştite de vară când, după ce îşi adăpa bivoliţele, Constandin venea în curtea bunicului. Se sprijinea, oftând, de prispa casei, îşi scotea pipa şi începea să pufăie, răsucindu-şi din când în când mustăţile care, mai târziu aveam să remarc, semănau cu ale lui Taras Bulba. Nu spunea nimic. Doar privea undeva, în zare. Oprindu-şi la jumătatea drumului lingura pe care o ducea la gură, bunicul îl întreba: „Mănânci, Constatndine?” „Dacă-mi dai.”, îi răspundea acesta, scuturîndu-şi pipa şi pregătindu-se să vină la măsuţa rotundă aşezată sub un dud. Bunica avea deja pregătiră strachina cu mâncare pentru Constandin, dar aştepta întrebarea bunicului care era, seară de seară, aceeaşi. Cum, acelaşi, era şi răspunsul. Tare aş vrea să-l mai aud pe bunicul întrebând: „Mănânci, Constandine?”...

    RăspundețiȘtergere
  10. Ți-am citit povestea cu mare drag, Diana!
    Ieri și astăzi, vis și realitate, laolaltă!
    M-am imaginat la „Hanul Ancuței ( Dianei).

    RăspundețiȘtergere
  11. VioletaS,
    Da, suntem suma tuturor acțiunilor noastre- bune, inspirate, mai puțin reușite..toate le ducem cu noi!
    Mulțumesc frumos!

    RăspundețiȘtergere
  12. Am copilărit într-o mahala (Rahova) lîngă o altă mahala (Ferentari) şi îi conosc bine pe ţiganii de atunci. Nici ei nu-i tolerau pe hoţi şi pe cerşetori. Nici nu erau aşa de mulţi ca acum.

    S-a schimbat lumea? Posibil! Cert este că după 1990, multe lucruri s-au schimbat şi nu tocmai în bine. Cei care fac România de rîs ptin toată Europa, n-ar putea să facă acest lucru dacă n-ar fi organizaţi de reţele mafiote cu ramificaţii la vîrful politicului (din toate partidele, să ne înţelegem).

    Şi sînt de acord cu Hari. Nu toţi ţiganii sunt la fel. Sunt foarte mulţi la locul lor dar, aceştia nu sunt daţi la televiziuni toată ziua bună-ziua.

    RăspundețiȘtergere
  13. @Biliuță,
    Cred că fiecare generație trăiește prin trăinicia legăturilor pe care le stabilește, în timp, cu lumea.
    Deși venim din colțuri oarecum depărtate de țară, am fost, cumva, prinși într-un mers frumos, curat al lumii.
    Poate că și atunci oamenii se certau, din diverse motive, un răzor, o căsătorie pripită, dar existau niște principii.
    Despre tribunal , judecătorie, am auzit când eram elevă de liceu. Tata îmi spunea să nu ajung niciodată acolo.
    În satul meu , și lăutarul era respectat- pentru că lumea avea nevoie de cântarea lui. Cojocarul, cizmarul, croitoreasa se bucurau de recunoștința tuturor.
    Școala era deasupra tuturor!
    Lumea spune- Săru mâna, domnu învățător,
    Săru mâna , domnu doctor!

    Nu știu când s-a produs ruptura. Nu știu de ce, dintr-odată unii au devenit extrem de violenți.
    Ieri, doi /trei țigani se tot împingeau înspre un domn. Bineînțeles că lumea a intervenit. Răspunsul unuia a venit rapid- Pleacă, domle , lumea de acasă, că este sărăcie..
    Vrem copilăria înapoi.
    Avem amintirile..

    RăspundețiȘtergere
  14. Tibi,
    Orice am spune, oricum am întoarce problema, tot la „om„ ajunge.
    El este, vorba lui Protagoras- măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, pentru că sunt, a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt„.
    Când m-am gândit la vorbele lui, m-am referit, categoric, la educație.

    RăspundețiȘtergere
  15. Si eu am avut colegi tigani, erau copii buni. Nu tin minte sa fi facut ceva rau vreo unul dintre ei.Toate s-au schimbat in ultimul timp. Eu cred ca "de vina" este criza morala a intregii omeniri.

    RăspundețiȘtergere
  16. Nu stiu cum se face, ca si pe la mine, prin zavoiul din marginea satului, isi faceau tabara acesti nomazi. Nu stiu ce fel de tigani erau, dar umblau in niste carute acoperite cu un coviltir captusit cu rogojini sau paturi soioase. Copil fiind, ma intrebam cum pot dormi in acele carute, iarna. Nu stateau mult. Poate cateva saptamani. Nu stiu din ce traiau, ca lumea ii cam ocolea. Cert este ca atunci cand apareau ei, incepeau sa dispara din sat pasari si animale. In special cai. Dar daca erau de pe atunci asa de multi (deja vorbim de regiuni diferite: Galati, Arges si Bucuresti) cati, si mai ales, unde, sunt acum?

    RăspundețiȘtergere
  17. Marycix,
    Da, ai dreptate, lumea toată trece prin mari schimbări. Chestiunea este- ce facem, ne lăsam doborâți de idei?

    RăspundețiȘtergere
  18. Victor,
    Rudarii erau oameni pașnici, așezați.
    Am găsit un articol foarte interesant despre ei aici:
    http://www.formula-as.ro/2008/822/societate-37/rudarii-9705

    Aurarii, zlătarii, aceia pe care îi vedeai tu, dar îi vedem și astăzi, la fel de soioși, cu cățel, cu purcel și cu tot ce reușesc să „adune„, - toate învălmășite într-o căruță, au fost și sunt nomazi.
    Totdeauna au inspirat teamă. Au o viață ciudată.
    Am citit un roman , scris de Dan Claudiu Tănăsescu- „Taina stelelor„, în care se descrie viața lor.
    Frumoasă carte!
    Pe șoseaua care leagă Pitești de Slatina, pot fi văzute, către seară, mai ales sâmbăta, multe „ambarcațiuni „pe patru roți( cu cauciucuri), trase de cai.
    Câinele , legat de o roată din spate, gâfâie săracu, de zici că-și dă duhul, pentru că este silit să țină „pasul„.

    RăspundețiȘtergere
  19. Frumoase amintiri ai depănat şi îmi plac cu atât mai mult cu cât au atins ecoul propriilor mele gânduri întoarse în timp. Si eu am copilărit într-o localitate în care locuiau la margine de sat rudari. In altă margine stăteau ţiganii. Diferenţa de comportament - la general vorbind şi excluzând excepţiile - era foarte mare. Rudarii erau oameni foarte cinstiţi, aproape fără vicii, mult mai săraci (fiindcă nu furau) şi foarte buni lucrători în lemn, aveau mult bun simţ, aproape umili şi-şi acceptau condiţia chiar mai mult decât ar fi fost cazul. Paşii lor evolutivi au fost mici, dar constanţi, evoluţia lor fiind uniformă pe toate planurile, astfel încât şi-au păstrat identitatea. Nu mai locuiesc în bordeie, dar nici case cu turnuleţe nu şi-au făcut ci case decente, integrându-se în arhitectura specifică satului. Şi astăzi am toată admiraţia pentru această etnie numită rudari.

    RăspundețiȘtergere
  20. Sunt şi ţigani care caută să se integreze în lumea românilor, am văzut la câteva familii ale unor elevi de-ai mei. Totuşi sunt puţini faţă de ceilalţi.
    Cred ca într-o generaţie (25-30 de ani) vor fi mai mulţi decât noi...

    RăspundețiȘtergere
  21. Aurora,
    Am „frunzărit” acum un material despre rudari. Ei își zic „daci vechi„. Nu au nimic cu țiganii, dar nu se vor țigani. Unii spun că la origine ar fi fost băieși ardeleni.
    Sunt vrăjitori ai lemnului, pentru care bat țara în lung și-n lat, îl aduc chiar din Deltă. Îl plătesc cu mulți bani, pentru că doar un anume lemn poate fi lucrat de ei.
    Neamul lor continuă să existe, este drept, mult mai redus ca număr decât al țiganilor, dar există!

    RăspundețiȘtergere
  22. Zina,
    Să-l parafrazăm pe Lăpusneanu?

    RăspundețiȘtergere
  23. Da, Gina, ca de fiecare dată (mă repet, însă îmi face plăcere) este o încântare să citeşti astfel de texte. Ne duci, încetul cu încetul, prin fiecare rând, în lumi pe care (de foarte multe ori) le-am crezut pierdute.
    Textele acestea îmbină, practic, reportajul cu povestirea, nu plictisesc, urcă gradual către final, iar unele pasaje îţi rămân în minte. De pildă, din punctul meu de vedere (prin imaginea oferită cititorului) acesta:

    "eri dimineață, când au coborât din trenul de București, parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci –femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi, pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.
    Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz, zi de târg, zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit , zi de cotrobăit prin buzunarele unuia și altuia."

    RăspundețiȘtergere
  24. Cris,
    Mă înclin în fața gândurilor tale!
    O zi frumoasă vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  25. As vrea sa fac unele afirmatii la aceste comentarii pe care voi le-ati lasat aici.Cunoscand multi rudari,eu cred ca este o mare diferenta din orice punct de vedere,de tigani.Am tot respectul mei pentru ei pentru ca am invatat multe lucruri frumoase de la ei.Am multi priteni rudari si sunt foarte respectosi.Rudarii nu au aceasi vorbire ca si a tiganilor,au o traditie aparte Gurbanul care mai mult ii aseamana cu evreii si asta consta in sacrificul de miel de pasti sau de Sf Gheorghe.Acest cuvant Gurban este gasit si in Biblie Corban si inseamna:inchinat Domnului.Este adevarat ca ei spun ca se trag din daci si poate ca asa este pentru ca multi care incearca sa scrie articole despre ei se contrazic in terorii si spun ca sunt tigani.Insa nu au nimic asemanator cu tiganii.Rudarii se ocupa cu prelucrarea lemnului si imi place mult traditia lor.Maiestria pe care o au ei in facerea lingurilor fuselor sau a albiilor nu cred ca o au tiganii.Vazand mai de aproape viata lor nu pot sa spun ca sunt tigani pentru ca trairea lor este diferita de a tiganilor.

    RăspundețiȘtergere
  26. @Anonim,
    Am și făcut precizarea că între rudari și țigani sunt diferențe mari, am indicat și un site despre ei.
    Sunt ființe harnice, au talent în prelucrarea lemnului, după cum am spus.
    Ce-mi amintesc despre ei este că trăiau puțin. Poate și din cauza condițiilor aspre de trai- dormeau în bordeie de lut..
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  27. Rudarii pe care îi cunosc eu au satul lor, nu sunt nomazi şi au ocupaţii asemănătoare cu cele descrise aici. De obicei cer mâncare şi haine pentru copii, dar nu pe degeaba. Fac mături de nuiele, coşuri, cozi de topoare, de sape etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da,sunt oameni la locul lor- harnici, serioși, cam fragili.

      Ștergere