de parcă ar fi azi...

 

...duminică intr-o amiază de vară, zăvoiul, Argeșul șușotind, poteca șerpuind grăbită printre lanuri, mirosul inconfundabil al câmpului, eu, tânără mămică,trăiau părinții mei, acasă în toată curtea se răspândise aroma plăcintei cu brânză, neobositele mâini arse  de soare ale mamei, zâmbetul albastru al ochilor tatei...

Viața părea blândă. 

" Nu sunt pregătită să renunț la tot ce se poate scrie intr- un jurnal ",
"Anii", Annie Ernaux.
(carte primită online de la un prieten,)

cânta la muzicuță

  Când   am aflat  eu că există, eram în clasa a  V-a. El era într-a  VI-a.
.  Pe tătăl lui,  domnul  Puiu,  îl știam de  niște ani buni, pentru că era prieten cu tata. Trecea de multe ori pe  la  noi, în drum spre  Podăreni, până unde se întindea  zăvoiul din lunca Argeșului.Era  brigadier silvic.
   Îi purtam  un fel anume de respect, pentru că povestea frumos, pe îndelete.  Era  bucuros  că   îl ascult cu luare-aminte.

Cred  că  citise multe  cărți la  viața lui..
  Pe  fiul  său,Cantemir, cum era   înscris în catalog,  aveam să-l cunosc într-o recreație. Eu eram în clasa a  V-a, el cu un an mai  mare. Diriginta noastră, domnișoara  Coca,  vorbea  cu  noi, un grup de fete.  Misu-  așa  il strigau  colegii-  s-a apropiat, era  un  copil sfios, își tot frământa degetele,  apoi  a prins curaj și  i-a cerut  domnișoarei să-l învoiască   la ora următoare. Avea  zoologie, iar profesoara  era   diriginta  mea.
Ea a insistat  ca  băiatul să-i spună  motivul. Se cam codea el,  eram de față  vreo șase/ șapte fete...
- Trebuie  să  dau mâncare puilor.  Tocmai  i-a scos cloșca.    Dacă moare  vreunul  de foame,  tata mă bate.  Mama nu este acasă.
   Noi l-am privit , fiecare  cam cum a înțeles  situația, unele au  râs, el privea în pământ.  Cred  că  domnișoara  l-a învoit.
O vreme,  îl vedeam, în treacăt, prin pauze,  mereu singuratic .
  Ne-am dus   la licee în orașe   diferite.
Aflasem că tatăl lui  îl voia  preot.Fără să accepte  împotrivire  din partea  lui  Mișu.
  Ne vedeam  vara, pe la ceaiuri.  Cânta   minunat la muzicuță,  rămăsese tot sfios, deși   crescuse mult în înălțime. Era nelipsit de la reuniunile  noastre- liceeni din satele   vecine.  Venea  cu bicicleta.  Când  acordeoniștii, doi   foști colegi de  clasă, oboseau, Mișu  cânta la muzicuță: cu tot sufletul, duios, trist, poate  chiar  tragic.
Nu știu  să  fi avut  vreo „prietenă” specială,   ceva  nu  mergea.   El era mereu   abătut.
S-a dus la  Facultatea de Teologie,  avea un statut  special în acei ani,...
Îmi amintesc  că familia lui a fost invitată la  nunta mea,  eram studenți, el, la  Sibiu, cred.   Nu au venit părinții, a  venit  doar el.
 Când  orchestra  lui  Ciontică, adusă  de la ” Doina Argeșului”, din Pitești, s-a dus la  masă, Mișu  a  cântat  la  muzicuță.
Absolut extraordinar!

 Atingea  notele  cu aceeași pasiune  profundă, ținând ochii întredeschiși.
 Cred  că a  fost ultima  oară când l-am văzut.
Când l-am ascultat.
După  niște ani, când , deja, părinții lui nu mai erau, am aflat   că  Mișu  nu a fost niciodată preot-  a   urmar  Dreptul  și  lucra  în Titu   

Fără să  fi avut o familie.
Au  trecut alți ani.
 Într-o zi, o rudă  mi- a spus că, după  o  grea suferință, sufletul lui  neînțeles  a urcat undeva, sus, în pacea  fără margini.
De câteva ori pe an, când merg în satul meu, trec prin fața casei lui, tot  mai obosită ,  cu pereți  cojiți de ploi, de ninsori. 

Zăvorâtă. 

Acoperite,ferestrele rătăcesc în uitare.Gardul , trist și el.
  Peste drum, o  salcie pletoasă vestește rotirea anotimpurilor...

pe sub uimite gene

Din casa mare, albă, părinții mei primiseră ultima  cameră. Acoperit cu preșuri  de cârpe  țesute în costițe, curate, cum nu prea am mai văzut vreodată,  cerdacul scârțâia apăsat seara, când  talițu  se întorcea  de la zăvoi, ușurel, abia să-l auzi, când  măicuța își făcea de lucru, încolo și încoace...
Odăile bunicilor, mai cu seamă cea dinspre drum, în care măicuța mă ținea lângă ea  duminicile, când se gătea pentru vreo nuntă, miroseau mereu a busuioc și a roșcove. 

Prin fereastra îngustă dinspre grădină, vedeam curtea și bătrânul   nuc, cu lungi ramuri osoase, împletite de ani.
Ningea  mărunt.

 Fără să le pese de ger, mișcându-și pripit ghearele, ca la comandă,  găini albe, pestrițe și roșii culegeau, parcă hoțește, boabele pe care mama le risipea din poala șorțului ei de stambă albastră, păstrat mereu la îndemână, agățat într-un cui în cămara de lângă bucătărie.

Duduia  molatic focul  sub plită, aromă de tei pufăia în  bătrânul ibric, fugea  noaptea cu pierdutele-i vise.
Două paturi, perne moi cu fețe cusute în muște negre și roșii, pereți albi, scrobiți de câteva ori pe an, încărcați cu icoane și poze în rame subțiri de pai împletit, masa cu  două sertare, unul al mamei, altul pentru actele tatei.
Ușa grea de lemn maroniu sta de strajă între  partea  bunicilor și  camera noastră. Auzeam cum se trage  zăvorul și  imediat  mâna  măicuței mă trăgea  după ea. Nu înțelegeam nicidecum de ce mama  nu trecea niciodată pragul înalt.

Mă răsfățau cum știau  bunicii,  mă ținea lângă  ea, mereu temătoare, mama.

Fratele meu  avea să  se nască un an mai târziu, în casa noastră,  zidită într-o vară.//
Cu pâlpâiri de flăcări jucăușe în obraji, dimineața își limpezea alene mersul. În spațiul dintre sobă și ușă, nestingherit, focul  țesea  semne  gălbui, miraculos  joc  de figuri  în hârjoană.

La cinci ani, viața începea cu  noaptea în cap.

Ningea cuminte… mama și nucul, urme de  păsări, boabe și pași, curtea și  norii, într-o   amețitoare, neisprăvită poveste.

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.