rondelul țíganilor

În lumina  călduță a dimineții de noiembrie, peronul își  răsfăța dalele proaspăt îmbăiate. 

Puțină lume. Studenți,  doi chinezi, câteva  doamne, o familie   cu un  bebe în  cărucior.

 Înaintea săgeții  de București, scrâșnind  greoi, prea  obosit de apăsarea timpului, își oprește mersul  un  tren  cam ruginit. 

Se deschid ușile.

 O mulțime colorată,  stol  de lăcuste agitate, acoperă  gălăgios  peronul. Fuste largi, mulți  infirmi, fețe schimonosite de nesomn,  copii cu fețe murdare, ochi ageri, mult prea iscoditori, un acordeon, tineri și vârstnici se îndreaptă  către ieșire. 

La marginea orașului, este  târgul săptămânal. 

În biserici,  credincioșii oferă pomană.

 Este Sâmbăta Morților.//

 Țiganii merg fără-ncetare

Nu ştiu nici ei când au pornit,
Dar se tot duc necontenit,
Împinşi de-o vecinică chemare.

Cu galbeni ochi pierduţi în zare,-
De când se ştiu s-au pomenit-
Ţiganii merg fără-ncetare:
Nu ştiu nici ei când au pornit.

Mereu ţigani, cu mic, cu mare,
Au tot născut şi-au tot murit -
Şi tot spre visul ne-mplinit,
Răpiţi de-aceeaşi aiurare,
Ţiganii merg fără-ncetare./

Alexandru Macedonski//
îi știi?
alegem poezia? sau înțélegem realitatea? 

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.