Toată viața este ca un salon de așteptare

„Gară pentru doi„

 (sau când imposibilul  pare posibil...)

http://pefilme.com/vokzal-dlya-dvoikh-gara-pentru-doi-1983/

  Am văzut  filmul  cândva, sunt mulți ani de atunci, chiar nu mai știu câți. Filmele  adevărate și cărțile foarte  bune  nu se uită  niciodată, de tot: o gară, un peron,  un pianist și o chelneriță, câte încurcături, un pian,o vină, care nu este a lui, închisoarea, o iarnă, ce iarnă!  drumul, un acordeon 

Și o iubire.//

   Sfârșit de februarie cu ploaie și nori, o zi între altele ca ea.

Sau diferită.//

„Nu mai trăim, rătăcim,  nu mai suntem la fel, ne-am pierdut flacăra, dar, nu e prea târziu să alegi alt drum.

”Am avut noroc, mâna aceea  mi-ai întins-o dumneata.

 Sunt tot timpul  cu oameni, printre oameni, dar sunt singur.”

”În viață nu depindem de șefi, ci cine  este   de serviciu.”

„Așa ești tu- firească  și   mă faci  și pe mine să fiu firesc, să mă simt ca tine.. Sunt așa cum  sunt. Nici nu știi ce însemni.

 Ești minunată!„

O chelneriță și un pianist..

„De ce  vorbim prin peretele ăsta?...da, eu sunt un om cu principii.

Platon Sergheevici. Vera.

”Nu te teme, joacă  totul pe o singură carte.

Dacă nu ai un as  în mânecă,

 miza e chiar viața ta

Să nu te temi  de o nouă încercare!„

Deci?

”Curând, viața mea  va fi la clasa a  treia....”

”Rătăcim,  nu e prea târziu să încerci  ca la început, să alegi alt drum, să crezi în magie

Să nu te lași,

Grăbește-te!„

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler

Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi, în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând  profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel,în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.

Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene! 

Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM.

Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.

La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi,unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 

Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 

Doar că  nu mai  este liceu;și culorile sunt altele.Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  dădea fiori când venea vorba despre  a trage linii perfecte cu tuș,că de aia  i-am zis noi cum i-am zis.

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor.//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 

Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți.

A venit trenul.//

 

citim lumea pe dos

 și pretindem că ne înșală. Rabindranath Tagore

 Te-ai gândit vreodată  cât valorează lumea?
Ei bine,  așa suna  întrebarea de baraj, pe care am primit-o aseară,  de la nepotul meu, școlarul  pe care, în vară,  îl așteaptă primul lui mare examen de intrare în viață-admiterea  în liceu. 
Suprasaturat de  teste , contrageri, expansiuni ( gramaticale),  interpretări de  poezii la prima vedere,  m-a provocat la o discuție  pentru care eram total nepregătită..
Bineînțeles că n-am știu să răspund.
 Este un număr   în care se adună trilioane de  catralioane și infinit de  multe zerouri.
 Cum să evaluezi acest pestriț colos și la ce bun, m-am întrebat  cerându-i lui o explicație..//
Dimineața mea a început devreme, ninge, mașina se strecoară  greoi, la ora asta toți  bucureștenii pleacă la  serviciu, în unele locuri se merge bară la bară, așa că eu și nepotul- el în drum către școală, eu în drum către gară,  avem vreme să  mai dăm o raită prin gramatică..
Mă fascinează gările cu vânzoleala lor matinală, lumea se duce și vine,  sosesc și pleacă trenuri, gânduri, probleme, râsete zgomotoase-m-am oprit  pentru o cafea fierbinte, până la plecarea trenului meu  am ceva timp, uite la masa vecină un  grup interesant -  câteva chinezoaice  fac fotografii,  par a fi studente, vecinul lor  se distrează cu căștile pe urechi, un  negru  privește  atent  jocul  fetelor, ce multe femei fumătoare trec prin fața ferestrei...
 Geamantane cu etichete internaționale, sacoșe  autohtone,  doi cerșetori,  o tânără   își  cară cu greu copilul rebegit de frig..
În tren e cald și bine, dincolo de fereastră albul este tot mai alb, case și drumuri, turle și sate, lumea și prețul ei.
Risc o întrebare, promite-mi că nu te superi- cât costă lumea ta?//
Unul dintre eroii cărții mele,  căpitan de vapor, se îndrăgostește în fiecare port, dar îi trece de cum pleacă..  zece pagini mai departe O femeie care își câștigă existența, coboară   social, oricât de respectabilă  i-ar fi ocupația, zice tot căpitanul.

  Nu te speria,acțiunea se petrece pe la  1845, în Valparaiso.

 Alte vremuri, altă lume!//
Controlorul este însoțit  de două doamne foarte  încruntate- nici n-ai zice că este criză, uite că a  apărut și supercontrolul, măi fir-ar să fie, patru  ceferiști și vreo zece călători. //

N-ai cum să nu auzi   ce mai vorbește lumea:
-Domle,  vin din Franța-povestește  domnul  de vis-a vis,proaspăt  întors din orașul de pe Sena, în paranteză  spun, cam   subțirel îmbrăcat pentru vremea de afară,  sacou verzui  de stofă, destul de șifonat,  pantofi împletiți, mă rog, asta e, adresându-i-se   suficient de tare vecinului de alături. 

Interlocutorul   se arată foarte impresionat de noutăți..așa, ia zi, domle ,ia zi  cum e acolo?

 Cum e? pe masă, cum se pune la noi apă în borcan, la ei se toarnă vin. Bei cât vrei.
 Domle, dacă ar fi așa pe aici, ăștia ar fura toate  borcanele..și ar fi beți pe toate drumurile..
 Mă întorc la cartea mea.. O femeie care are  o frunte de  măcar două degete nu se căsătorește  pentru a fi distrată, ci pentru a fi întreținută.. 

Ce vremuri! Ce lume!
Și  să-ți mai spun ceva- este prima oară când  găsesc scrisă expresia  să i se dezbumbeze jachețica..ce zici de   un asemenea verb?

...despre ce  nu se vorbește nu există..//
Sper să nu te fi  supărat nedumeririle mele..

cel mai neinteligibil lucru

 despre lume este că e inteligibilă, Albert Einstein.

De unde veniseră, nimeni nu mi-a spus vreodată, poate pentru că  nu mi se părea că ar fi o lume aparte. Doar culoarea tuciurie a pielii, buzele vineții și ochii de un negru parcă  vrăjit îi deosebeau de noi.

Își aleseseră un loc însorit, lângă zăvoi,în apa râului  făceau baie, chiar și când era frig, tot acolo își spălau hainele, din lemnul moale de plută  ciopleau albii mari pentru îmbăiat, leagăne pentru prunci,  copăi în care se frământa pâinea, linguri mici și mari, pentru pomeni,  furci și fuse. Se vindeau  bine, pentru că în sat, cât era iarna de mare, mai toate femeile torceau cânepă, lână, bumbac.

Rudăresele, niște femei slabe și înalte, ca niște umbre cu mers legănat, își duceau toată marfa în săculețul din spinare, strigând pe pe porți. Niciodată nu intrau nechemate în vreo curte.Cărucioarele colorate erau la mare căutare: o cutie presărată cu floricele albastre și roșii, terminată cu o coadă lungă,  sprijinită pe patru roți.

Vineri era zi de târg, rudarii își făceau loc  printre negustorii de cereale, ofereau vase de lemn, mături de curte și primeau făină, mălai, brânză și lapte.

N-am auzit vreodată pe cineva plângându-se  că rudarii fură sau vorbesc urât.
Cei mai mulți se numeau Scorcea și Chiriță.
Cu doi dintre copiii lor, am fost colegă  la școala primară. Erau foarte buni la matematică . 
În pauze, ne strângeam în jurul lor, cântau  și dansau, pocnind din degete, într-un fel, imposibil de imitat.//

R nu se sfia, ca alții, să spună, de câte ori era provocată, că  a crescut  în bordei. Șoca nu doar prin fustele ei fistichii, asortate după niște reguli personale cu beretele tricotate din mătase. La o sesiune de comunicări științifice despre Copilul de astăzi și sănătatea societății de mâine ne-a ținut cu sufletul la gură mai mult de juma de oră.//

Cartierul lor cu bordeie joase nu mai este, nu știu când a dispărut. Câteva rude s-au mutat în sat.
Covorașe cu  cerbi și răpirea din serai acoperă gardul dinspre stradă, lucrat în fier forjat.
Casele  au turnulețe, în ferestre zâmbește știrb câte o păpușă  blondă.

Nici R nu mai este, s-a stins într-o  zi însorită de mărțișor.
I-am dus ghiocei. Și  o mare tristețe.//

Ieri dimineață, când au coborât din trenul de București,  parcă nu se mai terminau, erau cel puțin cincizeci:femei cu fuste crețe și ochi iscoditori, copii treziți cu noaptea în cap, vreo câțiva infirmi,  pe jumătate dezbrăcați, sprijiniți de niște babe grase, târșindu-și   picioarele butucănoase printre persoanele care așteptau răbdătoare să urce în tren.

Mulțimea pestriță a dat năvală în stația de autobuz. Zi de târg,  zi de slujbă prin biserici, zi de cerșit, zi de cotrobăit prin buzunarele  unuia și altuia.

Un gând fugar m-a dus la păsările lui Hitchcock.

peisaj matinal

Trenul staționează câteva minute.
De la fereastra vagonului,  privirea alunecă, nestingherită, încoace și încolo..

Trezită cu noaptea în cap, bătrâna gară ridică pleoape grele de pe ochii obosiți.Își sprijină ușa într-un toiag strâmb.
  Peronul tocit poartă urmele  grăbite ale  călătorilor -șervețele, bidoane strivite, coji de semințe.Mătura  a uitat să-și facă meseria.

Sălcii golașe în șir.Nu sunt triste.Au renunțat doar  să mai trimită energie spre crengi.

Obosite, frunzele  s-au așternut cuminți în strat gros.Ți n de cald celor câțiva maidanezi hămesiți de foame..

Câteva figuri obosite așteaptă pe băncile cojite.. Nu-și vorbesc, se uită care încotro.

Vin în fugă.

Ginși strânși pe pulpele pline, tricouri  sclipitoare, decoltate  adânc, înfruntă frigul toamnei.Se mulează pe trupuri  vânjoase, ca de bărbat..Geci  negre de piele, scurte,  cizme înalte.

Fumează din greu.

Trenul pufăie.Pornește.

Cele două femei aruncă, la comandă, parcă,  țigările aprinse, consumate pe jumătate. Bruneta o zvârle   pe amica ei   pe scară, se prinde și ea , din mers.

Da. Și femeile pot inspira teamă.