vineri, 16 noiembrie 2012

om sărac


Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios , stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea.
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!
Rugăciune,
 Octavian Goga
Nu-mi voi căuta cuvintele, pentru că,  dincolo de vorbe, există realități a căror frumusețe, mai bogată decât orice altceva , nu se ascunde nici privirii, nici sufletului.
 Ea există. 
Prea puțini îi descoperă taina, pentru că nu le este dat să ajungă vreodată în preajma ei. N-o să spun cine-știe- ce adevăr. O să spun că ieri, din pricina guturaiului, am tot zăbovit în casă- când ai frisoane, nu prea poți citi, să asculți muzică nici atât, așa că am mai luat telecomanda. La un moment dat, pe ecran, se profilau, în toată splendoarea unui apus de soare tomnatic, Apusenii
Maiestuoși, precum zeii Olimpului. 
Măreți și triști.
 Undeva se auzea, lovind în carnea vie a brazilor, bătaia nimicitoare a drujbelor. 
Lumea seceră pădurile. Să mai spun altceva? 
Mi-amintit de Geo Bogza și de ale  lui Țări  de apă, de foc și de pământ, și de moții Arieșului, ai Vidrei și ai Ponorelului, o așezare pierdută între culmi, rămasă , cumva, în afara timpului.
 Am descoperit  frumusețea condeiului muiat în cerneala sufletului, citindu-le, cu niște ani în urmă, elevilor mei În nopțile cu lună, femeile torc cânepa. În paranteză spun, caută această pagină de poezie scrisă la lumina stelelor.. să-mi spui apoi.
Emisiunea din care am prins foarte puțin era în reluare.
Un reporter entuziast, îmi pare rău nu i-am reținut numele, însoțit de colegul lui, cameramanul, și de alți doi tineri de prin părțile locului, au pornit cu bicicletele, pe cele mai anevoioase cărări să redescopere ceea ce , în agresiva ei trecere cu șenile neiertătoare, civilizația șterge brutal, fie uitând, fie neluând în seamă, o sacralitate a firii, o mitologie care se scrie .La timpul prezent.
O frumusețe pe care nu trebuie s-o numești frumusețe, pentru că ar suna bine.
 Ea este. Încă.
 Dar parcă se scufundă. 
Sta să apună soarele după culmile ușor albite de întâia zăpadă, când tinerii au ajuns la poarta unei case.
Acolo, timpul, încă, are răbdare.
 Te las să vezi.. să ierțí calitatea imaginilor.


12 comentarii:

  1. Viata merge inainte. Din cand in cand, un reporter in cautare de senzational descopera locuri uitate. Noi ne minunam (maxim trei zile) apoi uitam. In rest, asa traieste lumea de veacuri. Aici, acolo... Viata merge inainte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur, viața curge nestingherită, clipa, însă, clipa poate fi cât o veșnicie.Poți găsi în ea o viață toată!

      Ștergere
  2. Locuind la ţară, am mereu în preajmă oameni pentru care se pare că timpul s-a oprit în loc. Au rămas credincioşi aceloraşi obiceiuri şi datini strămoşeşti şi nici graiul nu şi l-au împestriţat cu neologisme. Cunosc un bătrânel care numeşte televizorul " cutia care vede", refuzând cu încăpăţânare să-i spună altfel, chiar dacă insistăm: "Eu,taică, nu am pomenit aşa ceva. Lasă-mă în câlţii mei, că mi-e mai bine aşa." Trăieşte simplu, dar e curat la suflet asemeni cămăşii de pânză albă ţesută (de unde o mai avea!!) la care nu renunţă deloc. Este îngrozit de ceea ce vede şi concluzia lui este că acesta este sfârşitul lumii proorocit. Este un personaj aparte, ciudat în felul lui şi da, pentru el a rămas sigur timpul în loc.
    Valuri de nostalgie curg printre rândurile tale şi simt cum umbrele celor plecaţi în veşnicie prind contur spre a le depăna în gând - şi eu - poveştile.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Paradoxal, eu nu mai văd în jur, deloc, bătrâni. Bătrâni frumoși, cu expresia aceea bună pe frunte, buni, sfătoși.
      Persoanele pe care le întâlnesc, vezi, spun persoane, pentru că-mi sunt total necunoscute, sunt, ori cerșetori, ori bolnavi, care se sprijină în cârje.
      Mă îngrozesc asemenea imagini.
      Când, ieri, întâmplător, am reușit să văd ceva atât de altfel- o poezie aspră, tulburătoare prin mesaj, am fugit cu gândul la Geo Bogza. el chiar a întâlnit oameni adevărați, legați de munte, legați de timp, în încremenirea lui.
      Citește „În nopțile cu lună, femeile torc cânepa„..!

      Ștergere
    2. Am citit demult acest reportaj şi azi l-am recitit .L-am găsit în volumul" Tari de apa, de foc si de pamant". Este impresionantă viaţa aspră a moţilor aşa cum admirabil a descris-o Geo Bogza. Titlul dat, presupun că reprezintă punctul culminant al impresiilor personale, reportajul fiind de fapt oglinda a realităţii din Valea Ariesului, satele Albac, Vidra şi Ponorel. Sună sec şi rece această rezumare a mea, deşi lectura a făcut să vibreze corzile cele mai sensibile ale sufletului meu şi-mi pare rău că distanţa în km dintre noi îmi răpeşte şansa de a comenta împreună, având reportajul în faţă, acele miununate descrieri.

      Ștergere
    3. Aura,
      Cred că adevărata poezie pe care eu o înțeleg trăind-o este aceea din reportajele lui Geo Bogza. Este o poezie aspră, scrisă în pâlpâitul stelelor sau sub soarele dogorâtor al Dobrogei, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, pe care el a cunoscut-o de când umbla cu picioarele goale în țărână. N-am pus ghilimele, pentru că am citat din memorie, atât de mult mi-au plăcut imaginile.
      Le-am cerut cândva elevilor mei să citească ei, acasă „În nopțile cu lună..„. Au citit și au reținut așa, câte ceva.
      Le-am citit în clasă.. câteva fetițe au plâns. Au înțeles poezia unei vieți care pare ruptă dintr-o altă lume.
      În satul meu, când eram copil, în fiecare gospodărie, vara se auzea , către seară sunetul inconfundabil al meliței-
      http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/08/parfum-uitat-de-verde-crud.html

      Ștergere
  3. Ne-am intalnit in acea emisiune de calatorie cu bicicletele prin Apuseni. La momentul cu drujbele mi-a trecut placerea de a viziona episodul. Of si daca le spui zic ca taie doar uscaturi , insa, eu vad, in curtea celui care se incalzeste cu lemne, ce lemne sanatoase aduce...
    Sanatate, Gina! Si mie incepe sa-mi curga nasul, sper sa depasesc, iau aspirina preventiv.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Elise,
      Una dintre bunicile mele îmi povestea, când eram de-o șchioapă că, la începutul lumii cerul era foarte aproape de Pământ.
      Atunci creșteau multe păduri falnice.
      Când omenirea s-a înrăit, cerul s-a îndepărtat.Tot mai mult.
      Zice filozoful că prin fiecare copac, trebuie să vedem efortul nesfârșit al Pământului de a vorbi cu cerul.
      Lipsesc din ce în ce mai mulți copaci..

      Ștergere
  4. Draga Gina, ai reamintit o realitate tragica a epocii noastre:indepartarea majoritatii oamenilor de natura si distrugerea fara mila a acesteia.E bine ca mai exista locuri ca acestea pe care le-ai evocat prin intermediul emisiunii vazute si al nemuritoarelor texte ale lui Geo Bogza.Ai tras inca o data un semnal asupra pericolului ce ne amemninta cand si daca uitam sa pastram trupul povestilor, cum spunea Blaga si mai ales, locurile magice unde ele se nasc tot mai rar.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai revenit, Maria, cât mă bucur!
      Suntem niște privilegiați nerecunoscători. Cineva , care ne iubește mult, ne-a dăruit cu te toate.
      Apusenii sunt parcă semnu veșniciei, iar oamenii lor, loviți de nevoi și de de necazuri s-au deprins cu asprele legi ale firii.
      Și totuși mulți uită. Uită și zdrobesc fața sfântă a naturii, scoțându-oi ochii, inima, sufletul.

      Mă bucur că ne unește poezia lui Geo Bogza!

      Ștergere
  5. Natura nu inceteaza sa ne uimeasca! Drept ''rasplata'', noi nu incetam s-o maltratam! Pana intr-o zi, cand totul se va intoarce, probabil ireversibil, impotriva noastra.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cum era un cântec, oare? Pădure fără copaci??

      Ștergere