dar râurile

 când se odihnesc? L.Rebreanu

Într-una dintre primăverile tinereții, când ieșise  în răsăritul soarelui la vânat porumbei, a observat cum un țăran, socotindu-se nevăzut de nimeni, a sărutat pământul jilav de rouă, cu înfocare, ca pe-o iubită.

Gestul a fost înregistrat  pentru pitorescul lui în sine, fără  a i se atribui atunci o semnificație  precisă.

 A venit apoi o experiență , transmisă de sora lui, Rodovica,  despre o fată bogată, amăgită de un flăcău sărac.

Și a mai fost o discuție  cu un fecior de la țară, Ion al Glanetașului, isteț,  vrednic, dar amărât, că nu avea pământ.

 11 ani de muncă! 

Atât   adună capodopera ION-Glasul pământului, Glasul iubirii, care i-a adus Premiul Academiei..

Liviu Rebreanu.

Al treisprezecelea copil al învățătorului Vasile Rebreanu și  al Ludovicăi, din Târlișiua, Bistrița-Năsăud.

Dacă ar fi sfidat legile biologice, astăzi, 27 noiembrie, ar fi depășit un secol, și  încă doi ani peste un sfert  de veac.

Ne-a lăsat o zestre uriașă, dacă este să amintim  doar romanele Răscoala, Pădurea spânzuraților,  ele , Ion și Ciuleandra, admirabil ecranizate, apoi Adam și Eva-  primul roman  românesc despre metempsihoză- citește-l, sigur o să-ți placă. Să nu uităm Amândoi, Crăișorul, Gorila , Jar.

Patru volume de nuvele-Frământări, Golanii, Mărturisire,Răfuiala. 

Articolele și intervențiile sale în periodicele interbelice au fost adunate în Amalgam.

Nu putem trece peste activitatea  de dramaturg- Cadrilul, Plicul, Apostolii.

 A fost   directorul Teatrului Național din București,în perioadele 1928/1930; 1932/1934, iar din  1925 a devenit președintele Societății Scriitorilor Români, pentru  ca în 1934 să fie ales membru al Academiei Române, unde a prezentat memorabilul discurs Laudă țăranului român.

Istoriografia literară l-a comparat cu Tolstoi.

Vorbind despre Ion, Eugen Lovinescu  considera că Rebreanu a zămislit o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depășește tendința de nivelare a naturalismului. 

George Călinescu, referindu-se la  același uriaș roman  spunea că Ion este  opera unui poet epic.

Lângă Pitești, la Valea Mare, pe  sprânceana unui delușor, dăinuie peste timp o  casă memorială, locul unde  scriitorul  s-a stins la 1 septembrie 1944.

Cu un an mai devreme,  tot în 27 noiembrie, în Pârscov de Buzău, a venit pe lume medicul Vasile Voiculescu, poet al vieții interioare, un creator religios, hrănit din substanța evangheliilor., în căutarea unui Dumnezeu transcendent, o ființă trăind  în strânsă comuniune cu viața  poporului, transformând basmele în  simboluri greu de înțeles, cum observa Tudor Vianu.

Intelectualul care  de 4 ori a fost deținut în temnițele comuniste..

Creator al prozei fantastice, în nuvele, precum Lostrița, Căprioara din vis,  Capul de zimbru..și în  romanul Zahei orbul.

În 1964, la doar un an după moartea poetului,  au văzut lumina tiparului Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere  imaginară de Vasile Voiculescu.

Prefața volumului este semnată de către Perpessicius, care  vorbea despre una  dintre marile zile  festive ale lirismului  nostru  contemporan..
 Adevărată monografie dedicată paradisului iubirii,  Sonetele  numerotate de la CLV la CCXIV continuă  cele 154  sonete shakespeariene.
Scrise la 74 de ani.
 Sonet CCXL

Sa-mi vindec dorul, altor dureri cer lecuire:
O boala grea cu alta potrivnica s-alina;
Te uit... Uitarea numai de tine mi-este plina...
Si departarea -i inc-un adaos la iubire.
Pentr-un ragaz de-o clipa ma-ncatus nopti de-a randul,
Stau gata sa te-nabus... Cand far-a-mi da de stire,
Cu-ntortocheri de vulpe, misel se-toarce gandul
Sa-ti mai ulmeze ochii, acolo-n amintire,
Veneam intaia oara;zambind, citeai alene...
Si te-ai intors: deodata cu fulgerul orbirii
Tasnira pe sub puntea arcatelor sprancene
Scaparator de-abastru suvoaiele privirii.
Te blestem, amintire! Ca o nebuna-mi strangi
Amarul colb de patimi in stupii tai natangi.//
 Îi (re)citești?