un sociolog francez,

 Gabriel Tarde,  zice că viața se reduce  la căutarea imposibilului.

 Așa să fie?

Te poți plictisi de orice.

 Nu și de a înțelege.
Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași, e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă, în fiecare seară,  speri să se șteargă de la sine, precum  datoriile unora . Nu au toți noroc. 
În urmă cu niște ani buni, când luam salariul- totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi, asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu trăiam  ușor deloc, scăparea mea și-a altora ca mine erau  părinții- buni gospodari- așa că mâncarea nu constituia  deloc o problemă. 
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătirea suplimentară a copiilor.  Mi-am ajustat bugetul, încă  nu se inventase treaba cu  impozitarea  oricărui alt mic venit, în afara muncii la stat sau dacă era, nu știam eu, și dacă nu știam, nu știam..Munceam pe rupte, și la școală , și acasă. Vorbesc foarte serios, n-am făcut niciodată  lucruri de mântuială.
 Marii oameni de afaceri nu se iviseră, aparent , eram egali în drepturi-așa suntem și acum- dar erau destui care primeau atenții  direct la domiciliu , prin șoferul directorului. Cine a trăit  pe atunci știe sigur  ce spun.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, de asta tot am mereu ceva  cu domnii și doamnele  în cauză, să nu citească  dacă trec pe aici. 
Restul zilelor, la țară! Frumos! Seri lungi, cu prietenii și familia, citeam  tot ce apărea în  Romanul secolului XX, la  Globus, revistele de specialitate, pedagogie, psihologie, pe care  le cumpăram-îmi puteam permite să le cumpăr,   cine auzise că ar exista internet?
 Plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme, teatru. //

Aseară am intrat la Casa Cărții- căutam daruri pentru nepoței- câteva jocuri, cărți, un lego. 
Am ales  ce voiam, chiar  aveam o stare de bine.  M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. Am visat cu ochii deschiși, mângâind coperțile lucioase. 
N-am putut pleca fără o carte pentru mine. Cadou. De mărțișor.

Vânzătoarea m-a recunoscut. Și eu mi-am amintit-o imediat. Schimbaserăm câteva vorbe iarna  trecută. 
Atunci câștiga lunar  730 de lei, da, 73o de lei. La treizeci și cinci de ani.

Acum primește mai puțin,  stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță în clasa a treia.

M-am rușinat în sinea mea.

 Da, exact așa s-a întâmplat.

M-am simțit vinovată.
Cum o fi mai bine?