să găsim un titlu

Cu fiecare astăzi, ne îndepărtăm, grăbiți,  de ieri. Fără prea mari regrete.
Să fie uitare?
Să fie lipsă de timp?
Sau nepăsare?
 Uită copiii să-și viziteze părinții, uită guvernanții să-și țină cuvântul, mame grăbite își uită copiii prin gări și saloane de spital, uităm iarba verde de acasă, uităm splendoarea  curcubeului , puful norilor,   nu mai știm culoarea ochilor celor dragi, nici  câte fire de flori  să dăruim .

Mâncăm în fugă, ne salutăm pe apucate,  de sărbători, facem liste  cu toți  cunoscuții laolaltă, pe taste,  uităm  să zâmbim.
 Ceva ne împinge într-o  cursă  fără oprire.//

Într-o friguroasă zi de  ianuarie 2007,în stația de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC,  timp de trei sferturi de oră, un bărbat a cântat la vioară șase piese de Bach. 
În tot acest timp, pe lângă el  s-au perindat  peste 2000 de oameni, cei mai mulți în drum către serviciu.
Un  bărbat, ceva mai în vârstă, și-a încetinit , pentru câteva secunde pasul, apoi, grăbit  a intrat în mulțimea de americani.
Patru minute mai târziu, o doamnă elegantă, fără să-l privească pe  violonist, i-a aruncat în pălăria aflată la picioare UN DOLAR.
Omul și arcușul său   cântau.
Peste șase minute, un tânăr se reazemă de zidul metroului, închide ochii, ascultă, se uită la ceas, deschide  ambele brațe și pleacă mult mai grăbit decât venise.
Din mulțimea de trecători se aude glasul unui copil, ținut strâns în mâna mamei. Copilul, de nici trei ani, vrea să asculte vioara. Mama se grăbește. Copilul privește trist în urmă, încercând fără succes, să scape din strânsoare.
 În următoarele minute, scena s-a repetat , mai mulți copii voiau să asculte vioara, părinții erau grăbiți, iar micuții priveau  dezamăgiți peste umăr.
 Frigul se întețise.
 Omul și vioara lui  au cântat 45 și minute. 
În pălăria  tocită de vreme  s-au adunat 32 de dolari. În aproape o oră, doar șase oameni au avut răbdarea să-l asculte.
Când vioara a tăcut, omul  a plecat . Nimeni nu i-a mulțumit. Nimeni nu i-a dăruit o floare. Nimeni nu l-a aplaudat.
Era JOSHUA BELL,  unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Interpretase câteva dintre cele mai  dificile piese. Vioara lui este estimată la 3,5 milioane de dolari.
Același om și aceeași vioară, anterior, umpluseră  o sală de concerte din Boston.
 Costul unui bilet- 100 de dolari./

Am primit informația, altfel scrisă- am păstrat toate detaliile, este adevărată.
Este un experiment social, comandat de Washington Post. El vizează percepția, gusturile, prioritățile, preocupările oamenilor în mileniul  la începutul căruia ne aflăm.
Sigur că  dacă n-ar fi vorba despre o întâmplare adevărată, am privi-o ca pe o fabulă. 

Dacă alegoria este gata, care ar fi morala? Sau  concluziile?
 Adaug darul primit de la un anonim, care  știe să liniștească spiritele prea înfocate!
Ascultați, sigur o să vă placă, deși este cam târziu!
Și o povestioară, pe care mi-a dăruit-o Modart- poate că ar trebui să fim  mai generoși, mai toleranți unii cu alții, mai atenți la  mersul lucrurilor!-
„Un batran statea pe marginea unui drum cersind...lumea trecea grabita si dupa un timp indelungat abia stransese cativa banuti in palarie.Un trecator privindu-l mai cu atentie si compasiune,si-a dat seama ca batranul este orb.A luat o bucata de carton si a scris ceva pe ea.I-a dat-o apoi spunandu-i sa o tina la piept ca oamenii sa poata citi mesajul.Dupa ce a plecat in scurt timp foarte multi oameni s-au apropiat de el lasandu-i in palarie cate un ban.Cand a venit insotitorul sa-l duca acasa,l-a intrebat emotionat ce scrie pe carton.I-a citit: "E primavara si eu nu o pot vedea!"