care doare

 mai tare? Un rid, ivit peste noapte în colțúl ochiului,  sau  unul săpat adânc în suflet?este gândul care  nu mi-a dat pace toată noaptea.

Povestea zilei de astăzi a început cândva, într-o toamnă  la fel de  frumoasă,  eu, tânără profesoară, îmi pregăteam definitivatul, fiul meu cel mare nu împlinise încă trei ani.

Ne ajutau părinții mei, știi  cum era pe atunci, dacă tu nu te născuseși, poate  că ți-au povestit părinții,  copilul  sta la bunici, ne vedeam săptămânal, așteptam să fugă zilele,  să se scurteze nopțile.

După mari insistențe și rugăminți pe la toți  sfinții, anticameră  cu rândul, la inspectorat, apoi la ușa directoarei de grădiniță,  buchete de flori, cutii de  nu-mai-știu –ce ,  să nu crezi că  a da plocon este descoperirea ta, am reușit  să-l înscriem la  cămin.

Îl luam pe rând, am  mai și întârziat, îl găseam cu ochii roșii de plâs,  ținând în poală  săculețul colorat în care avea papuceii, naveta mea era anevoioasă, oricum mă  mai apropiasem de oraș-  autobuz până la gară, 22 km cu trenul, 2 kilometri pe jos.
 De două ori pe zi.
 Și asta nu era tot. Când mergeam în câmp cu elevii-se numea practică agricolă-plecarea  era dimineață, la  șase, întoarcerea , tot la șase după amiază..//

Nu-l mai văzusem de câțiva ani buni, era prieten cu tatăl meu, fiul lui îmi fusese coleg de gimnaziu.
Spătos, înalt, brunet, figură pe care n-o poți uita prea ușor.
Mă aștepta în fața blocului.

-A murit tata, am țipat eu,  de asta ai venit..

Omul își răsucea  pălăria între degete,  nu îndrăznea să se uite în ochii mei.
- Știi, mama ta nu mai este.. 
Cade tot, se prăbușește  totul, nu  mai știi  cine ești, nu mai vrei nimic, nu mai  înțelegi nimic..
Trec anii, au trecut mulți, fug toamnele, soarele este la fel,copacii  se îmbujorează,  pierd hainele, pleacă și revin cocorii.
Eu sunt bunică.
Mama este doar la mine în suflet..iubea  florile! dansa atât de frumos! 

Știa  să cânte ,  ne pregătea cele mai bune plăcinte!

Și mai mult și mai mult își adora  nepotul!