et un temps pour témoigner de vivre”,
Camus.
locuri, drumuri și trăiri
( scurt jurnal de vacanță)
Pentru fiecare început există o clipă. Cine o alege, nu știu. Ce știu este că, într-o zi, m-am alăturat unui grup de oameni dragi, inspirați, pozitivi, iubitori de drumeții. Laolaltă cu mulți copii.
De data asta, gazdă pentru o săptămână ne-a fost Țara Hațegului.
„Expediția„ a început cu „trovanții„ din Costești.
Despre aceste pietre ciudate, unii spun că ar avea peste 6 milioane de ani vechime și le explică apariția științific, alții cred că aceste forme, care fascinează nu doar ochiul, cresc, aud, se supără, se liniștesc, dacă intri cu ele în armonie.
Dacă știința elucidează o parte dintre misterele care ne înconjoară creând legi pentru explicarea fenomenelor, gândul omului, care se întâlnește cu atâtea minunății, fabulează. Sau se plimbă nestingherit printre imagini, fabricând, de fiecare dată, un fel de poezie intimă, nerostită...
Oricare le-ar fi originea, trovanții de la Costești sunt ceva, ca o insulă bizară, un loc tulburător între Cer și Pământ, pe care, văzându-l, tu, călătorul, fără să vrei, te simți, pentru un timp nemăsurat, fericit captiv, în lumea basmelor copilăriei.
Și este minunat așa! Sigur că ai vrea să-ți prelungești visul...fuge timpul, fugim și noi
La Târgu-Jiu, mângâiem cu privirea, în fugă, sculpturile geniului național, Constantin Brâncuși, lăsăm în urmă orașul, câmpuri și sate, popas la mânăstirea „Lainici”: sună atât de blând numele acesta, ascuns în mister, o fi însemnând traducerea grecescului ” de piatră„, o fi derivat de la numele tribului de geți al Lailor...Vechimea i se pierde în timp, scrie cartea că ar data de pe la 1400, cine mai știe...însoțit de pandurii săi, domnul Tudor din Vladimiri , urmărit de turci, și-ar fi găsit loc de refugiu între zidurile așezământului.
Și când culmile Masivului Retezat se ating cu Munții Sebeșului, la câțiva km. de Petroșani, pătrundem într-un spectacol subpământean, scăldat de legendarul izvor ”Jupâneasa”.
Peștera Bolii!
Nu te speria, nu este o sinistră metaforă, numele se leagă de cel al voievodului Bolia din Zarand, răsplătit cu pământuri de regele Sigismund, pentru atașament, pentru dăruire.
Mulți căutători de comori și-au pierdut viața prin hrubele peșterii, unde astăzi se ascund doar liliecii.
Constructorii au aruncat poduri și podețe peste pârâu, iar legenda Jupânesei, amintită în Cronicile de la Viena, pe la 1404, se armonizează tainic cu desenele ce acoperă pereții: o inimă răsturnată, inima peșterii, animale preistorice, fundal pentru scene de film.
Cum ar fi să asculți „Carmina Burana” în Peștera Bolii”?
N-o să-ți vină să crezi, dar, în vremea cât a trebuit să așteptăm ca autocarul să traverseze calea ferată rătăcită parcă printre ierburi, au trecut,pufăind din greu, trei trenuri, încărcate cu mărfuri.
Seară de vară la Hunedoara!
Dimineața de luni, începută cu veselie, avea să-și schimbe un pic figura, când , ajunși la baza Cetății Deva,ne-a fost dat să aflăm că liftul este în revizie tehnică.
Nu-i bai!
Urcușul pe jos a fost o foarte interesantă provocare, nu am simțit nicidecum oboseală.
De sus, se arătau ochiului priveliști de vis!
Înălțată pe locuri care amintesc de epoca bronzului, consemnată în secolul al XIII-lea, zestre pentru domnițe și conți, loc strategic pentru daci, arsă de barbari, atinsă la poale de drumul sării, refugiu pentru nobilii speriați de răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan,mereu reconstruită, Cetatea Devei se înalță mândră, ca o pasăre Phoenix, stăpână astăzi peste Mureș, Strei , Pădureri!
Și pentru ca mândria zilei să fie completă, pașii următori ne-au dus în Castelul Corvinilor. L-am revăzut pentru a doua oară. Cu aceeași mare admirație!
Știi ceva?
Am avut șansa ca în anii trecuți să văd câteva castele însemnate ale Europei. Ce pot să spun este că ale noastre nu sunt cu nimic mai prejos. Lipsește doar reclama pozitivă.
se vând atâtea kitschuri, peste tot....
După-amiaza i-am dăruit-o unui fost coleg de școală, cu care nu m-am văzut niciodată de la examenul de bacalaureat, inginer chimist în Călanul altor timpuri. Îi promisesem o vizită...se întâmplă ca realitatea, mai cu seamă, atunci când este crâncenă și dureroasă, să devină un fel de complement natural al sufletului.
Dispariția lui, discretă așa cum i-a fost și retragerea în Ardeal, m-a îndemnat la o îndelungă și profundă meditație.
De data asta, vorbele nu prea m-au ajutat. Rețin doar înfiorarea brazilor din cimitir, drumul de țară coborând printre porumburi, așa cum erau verile lui din poveștile înșirate în anii din urmă.
Lacrimi, păreri de rău, pâlpâiri de lumină...
Vizită în orașul de pe Bega, primul nostru oraş liber, în 1989."Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!".
Amintiri dintr-un octombrie copt, pictat în galben și verde.
A plouat la Timișoara, brusc, s-a ivit pentru câteva clipe soarele,am făcut o scurtă plimbare,chiar și fotografii!
Cât să vezi într-o fugă, de pe scările Catedralei?
În drum spre Sarmizegetuza Regia, la Orăștie, în mijlocul câmpiei, scrutând depărtările, se zărește Sabia lui Decebal, tăiș interior, dacii loveau de sus în jos, dar foloseau sabia și la recoltatul grâului ”cu spicul greu atârnând în sus”.
Culmi domoale, cerul, pădurea, pietre cu suflet, terase și temple, religie și filozofie, bărbăție, lupte, onoare.
”De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
”De la arcul Carpaților
Am înțeles că putem visa
Până la Luceafăr și chiar mai sus,
Cu capul pe bogățiile noastre
De uraniu și aur.
Ieri și astăzi,laolaltă.
Zonă sacră.
După două războaie, trădați, secătuiți, fără apă în cetatea lor, dacii s-au predat. Era în anul 106.
Decebal nu a putut accepta umilirea, a ales să se sinucidă.
”Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.„
Din aurul și argintul Daciei, romanii au trăit 100 de ani.
Am fost, cândva, la Stonehenge. Am gustat măreția adâncurilor. Și a clipei de eternitate.
Magie respiri și în căușul dealului pe care își odihnește veșnicia nobila noastră Sarmizegetusa Regia!
Decor verde/albastru, nori și brazi drepți ca lumânările, murmur de ape, zvon de zbor fără țintă, istorie, permanență.
Realitate ce-și trage seva din adâncuri!
http://incertitudini2008.
http://incertitudini2008.
Sate, câmpuri, biserica ”Adormirea Maicii Domnului, de la Strei .
Un mister al acestei bisericuțe- una dintre cele mai vechi așezăminte ale noastre- spun unii, este că toţi sfinţii înfăţişaţi aveau ochii scoşi.și că icoanele din biserică au fost profanate de turcii care au invadat aceste locuri . Aceasta ar fi povestea spusă de Petre Pandele, un sătean din Strei. care știe multe povești despre vechiul așezământ.
Una dintre ele este despre niște semne adânci , pe care le-am văzut în peretele de la intrare- acolo își ascuțeau sătenii lamele bricegelor.
Înfiorătoare mărturii!
Ardea soarele când am ajuns în mica așezare, Brad,
”O, voi, munților”!,
la muzeul dedicat celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe care îl vezi strălucind până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae Bălcescu.Îmi place vocea prezentatoarei, are ea un fel de a trimite vorbele la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria ponosită a minerului, tașca de piele cu iscusite ascunzișuri se însuflețesc pentru o clipă. 2100 de tone de aur s-au scos din măruntaiele munților noștri până în 2006, când minele s-au închis.
Există, încă, de 3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.
”O, voi, munților”!,
la muzeul dedicat celui mai prețios dintre metale, aurul, ”pe care îl vezi strălucind până și prin noroaiele drumurilor„, cum avea să spună, cândva , Nicolae Bălcescu.Îmi place vocea prezentatoarei, are ea un fel de a trimite vorbele la inima ascultătorului: opaițul, șartrocul, pălăria ponosită a minerului, tașca de piele cu iscusite ascunzișuri se însuflețesc pentru o clipă. 2100 de tone de aur s-au scos din măruntaiele munților noștri până în 2006, când minele s-au închis. Există, încă, de 3 ori mai mult...
”Munțiii noștri aur poartă„.
Coboară ziua către asfințit, se leagănă gorunii în fața bisericuței din Țebea!
Este treaba ta dacă mă crezi sau nu, am simțit înfiorarea clipei, acea atingere sublimă care vine de undeva, ceva -nici trist, nici înspăimântător,evocări simple, fior care urcă la suflet, realitate și vis, așezată lecție de istorie: Horia, Avram Iancu, regele Ferdinand , în pacea adâncă a locurilor, „
”Gorunul falnic, neînfrânt de vreme,
Umbrind mormântul marelui viteaz.”
Zeci de copii primesc evlavios cuvintele.
Uneori, ceea ce auzi se simte , adânc, în interior!
Dimineață la zimbrii din Hațeg:
”Măreț animal este zimbrul cel mult
O mie de ani de săgeți și rafale
Dar el, melancolic, ca și la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale”
Sarmizegetusa Ulpia Traiana!
Primul oraș roman din vremea lui Traian, astăzi bucăți dintr-un puzzle, ziduri, coloane, multă pasiune, tot atâta muncă de scos la suprafață o lume, altădată înfloritoare, o civilizație în care au trăit peste 30.000 
Acum doar fragmente împletite cu lanuri, cărări, sate,trecut și prezent sub soarele de cuptor, adieri, stropi de ploaie....
La Densuș plouă, în cărare, un măr dulce își spală rodul bogat.Ierburi, flori sălbatice, pietre și morminte, undeva, în depărtare se profilează silueta Retezatului. Loc potrivit pentru a proteja o zidire stranie din pietre identice cu cele ale Ulpiei Traiana.
Că va fi fost, cândva, monument funerar pentru un ofițer austriac, că va fi fost chiar biserică- nu degeaba o găsea Nicolae Iorga„ fără pereche în toată românimea„, Biserica de la Densuș ascunde multe taine între ziduri...
Cea mai veche biserică din piatră!
Se revarsă norii la Prislop, râde știrb soarele, mulțimea se împrăștie, brazii se leagănă ușor în foșnet duios, pâlpâie în candele luminițele speranței.
Pioșenie, rugă, smerenie la căpătâiul lui Arsenie Boca..
izvorașul care primește zvăpăiat monede și bancnote, omul este darnic, uită de toate, rostești în gând dorințe adânci.
La drum!
Seara se încheie târziu cu mult așteptatul foc de tabără.
Mâine, ne întoarcem acasă....nu înainte de a primi darul de leagăn pe Dunăre.
”Chiar dacă tu, Dunăre, te-ai face neagră cerneală. și, eu, ca un vrăjitor dintr-o necrezută poveste, aș avea putere să strâng nesfârșita pânză albastră a cerului și s-o schimb în fâșii de hârtie și să mă așez aici, pe malul tău, și aș ști să scriu.și aș scrie întruna o mie și mai bine de nopți, întingându-mi pana în cerneala ta, tot n-aș reuși să povestesc oamenilor ce am de povestit....„Z. S.
Apă și Cer, munte și piatră, omul și Timpul!
p.s. ceea ce simțim rămâne doar o simplă traducere a unor stări.
