„Noi știm ce suntem,

 dar nu știm ce putem fi..„ Hamlet, Shakespeare
(Mica Sirenă a Scandinaviei, o săptămână în lumea   lui Andersen și a lui Hamlet)

Mi-am dorit mult  să văd o țară nordică; s-a întâmplat  să fie Danemarca.

Și o părticică din Suedia, Malmo.

La

sfârșit de mai, nu  este deloc  cald în țara nefericitului prinț  Hamlet, bat vânturi seci, soarele stă ascuns sub pături groase de noricu fețe  cernite, Marea Baltică își rostogolește în cascade talazuri întunecate, doar  măreția lui Andersen dăltuită  din iubirea lui Eduard  Eriksen”Mica sirenă„ cu  sufletul topit în spumă de  mare, rezistă tuturor vitregiilor vremii.
Își tace  povestea ei de îndrăgostită  părăsită pentru o prințesă adevărată, fiindcă ea, frumoasa adâncurilor, n-a reușit să primească un fel de nemurire muritoare.
Asta, în vreme ce danezii sunt considerați cei mai fericiți  oameni din lume.
Niște cârcotași din grupul cu care  am petrecut acolo o săptămână  friguroasă, care pe mine, una, nu m-a speriat, pentru că mi-am îndesat în geamantan  haine potrivite, zâmbeau ironic„ cum , mama dracului să fii fericit, dacă îțí începi ziua cu  4/5 grade și  vii acasă când termometrul  a mai căpătat  cel mult  10„?
Danezii își trăiesc viața lor civilizată, o viață lipsită de corupție și de păcăleli, alergând cu bicicletele, de la cel mai mic până la cel mai vârstnic, căruia timpul darnic  i-a desenat pe frunte și pe obraji un fel de răboj nobiliar.Nu contează nici  frigul, nici vântul,contează doar el, omul. 

Este greu să înțelegi fericirea celui care și-i iubește  doar pe ai săi.

M-am gândit la un proverb de-al lor: cine te înșală prima oară te nedreptățește; dacă te înșală a doua oară o face pe dreptate, te ia ceea ce ești.
 Și m-am gândit  așa, fără să  vreau, la noi, la înșelătoria perpetuă...

 Am văzut multe lucruri

în țara lor rece cu vânturi tăioase: palate dăinuind peste secole-Amalienborg și Rosenborg,  magice castele:Kronborg, Fredensborg, Fredederiksborg,

monumente istorice, turnuri, muzee și porți, bijuteriile  coroanei, rochiile reginei, marea și verdele copacilor, grădini  ca-n povești

și bulevarde largi, foarte curate, străzi ale marinarilor de odinioară, colecții de vase pescărești ancorate cu ale lor catarge împodobite  cu steagul danez,  istorie și arhitectură, hoteluri  și  simboluri ale regalității,vestigii și colonade, tablouri și tapiserii  uluitoare, argintărie și mobilier exorbitant,buticuri  cu haine create de nume celebre, antichități,vechi metereze, motive albastre și verzi, cristaluri și  sticlărie scumpă, mori de vânt, niște cochete picioroange , mișcându-și  alene rezistența, statui  de ieri, piețe și fântâni, hoteluri moderne ( cel în care am locuit are  23 de etaje- din  patul meu  vedeam uriașa lebădă într-un picior, învârtindu-și neobosită aripile impare) vapoare și turiști, mai ales asiatici, câtă frunză, prin  parcuri, gărzile  reginei,  grupuri de tineri petrecând așezați  prin parcuri sau prin piețe,  magazine cu prețuri uriașe, afișate  în vitrine...multe am văzut.
 Să nu uit liliacul, bogat, alb și  violet, parfum  în ciorchini, căzând  răsfățați  peste  frunze lucioase.( am furat o crenguță din preajma „sirenei„!)

 Ce m-a impresionat cel mai mult și mai mult a fost acel pestriț furnicar neobosit, un  permanent du-te /vino de  bicicliști pedalând  pe  trotuarele lor, tineri și vârstnici, bătrâni și copii, mame  cu bebeluși în coșulețe, respectabile doamne cu păr grizonat, sfidând   vântul, ploaia și frigul, fiecare cu drumul, cu gândurile, cu proiectele lui.
O lume în mers echidistant, frumoasă și blondă,  convoaie de  figuri deloc întristate!

O lume care  pleacă și vine, construindu-se  pe sine!

națiunea română

doarme îngrijorător de profund. Adrian Pintea

 A trăit arzând îmbogățit cu fiecare zi, cheltuindu-se pe sine.

53 de ani, 45 de filme, 26 de piese, în care a fost actor sau regizor.

Lumea își duce cursul, timpul șterge urme , memoria, vorba cuiva,  își amintește chiar și uitarea.
 Care parte din viață este mai adevărată? cea  vie sau  cealaltă de după stingere?

Televiziunile și ziarele și-au amintit de marele actor Adrian Pintea la câte un parastas.
Sau cu prilejul  conflictelor juridice iscate între moștenitori. 
Legendele spun că atunci când murea un faraon,  era îngropat cu soţiile şi sclavii lui, pentru că după ce cunoscuseră măreția stăpânului-zeu, existența lor  devenea inutilă, irațională.
 Viaţa își pierdea însemnătatea  fără prezenţa lui, nimeni nu se mai putea ridica până la înălţimea Lui,la ce bun să mai trăieşti într-o lume care, fără El, devenea deodată pitică?

Deunăzi, numele  actorului a  fost rostit din nou, ca lumea să afle un amănunt zgomotos-marea lui iubire  pentru regretata actriță[ Irina Petrescu.

Important e să nu mai lăsăm să treacă timpul pe lângă noi. Ideal ar fi să ne facem urgent rost de TEME ALE EXISTENTEI, în care să credem cu adevărat. Din păcate, trăim într-o lume cu care nu ne putem identifica și vizavi de care nu poți să reacționezi decât afișând o detașare ironică. Asta atunci când nu-ți explodează mintea de draci, de dezgust, de panică morală și de panică a bunului-gust. Iar acestea sunt stări cu care ne confruntăm zilnic. Eu cred că la ora asta națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc a bine. Stau uneori și mă-ntreb ce visează și m-apucă spaima. 
Că știți: sunt vise și sunt coșmaruri. Optimiști fiind, am putea spune că națiunea română nu mai are coșmaruri. Că de-abia am scăpat de cel mai aprig, respectiv toata perioada comunistă. Interesant ar fi de aflat dacă am scăpat realmente. Dar eu sper, cu toată ființa mea, că visurile românilor sunt drepte și limpezi, pentru că merităm, în sfârșit, o perioadă de înseninare a frunții și a conștiinței, o ieșire din mizeria și din cataclismul moral prin care am trecut. 50 de ani au fost de ajuns. Sunt sigur că și bunul Dumnezeu e de acord cu termenul ăsta. Eu sunt foarte atașat ideii soluțiilor personale. Dacă fiecare dintre noi va găsi câte o soluție de bună calitate, până la urmă vom reuși să ajungem în punctul în care ne vom spăla frumos pe față, ne vom strânge mâinile și vom spune: “Gata cu prostiile! Hai să ne-apucăm de treabă!”. 
Și din nou zic: trebuie să crezi în ceva. În iubire, în Dumnezeu, în dreptate, în armonie.
 În opinia mea, o națiune care își abandonează idealurile doar de dragul economiei de piața, mai ales sălbatică și comică așa cum e la noi, face o alegere nefericită".

(Adrian Pintea, interviu, în: Formula As, iulie 2002)
Sunt adeptul îmbătrânirii demne, frumoase, pe cât se poate mai plină de energie. Adrian Pintea//

Dă din mâini, Petre!

Dacă există pe lumea asta,  plină de paradoxuri, ceva atât de frumos ca viața însăși este acela că  ne  scoate în cale, tocmai în momente sărăcite de frumusețe,  câte un suflet unic.

 Atât de frumos,  că  și  răul cât ar fi de rău pălește.

 
L-am văzut de multe ori , în filme , piese, chiar într-o emisiune de duminica dimineața, Viața satului.
 Pentru că  mereu a iubit câmpul pâinii. Satul  românesc așa cum doar el îl știe, satul bunicilor și străbunicilor săi.
Bunicul meu n-a simțit nevoia să se ducă la mat, fânul era în pod,  strugurii erau din șapte vii, culesul strugurilor era o sărbătoare, jumătate viță de butuc, jumătate tămâioasă. Se culegeau prunele brumării, galbene ca aurul..
Știi ce zicea tata? mă doare capu, beau un  pahar de vin..
N-a tremurat nimeni din neamul nostru.
Da de băut  , or băut.

Da, este maestrul Valentin Uritescu, invitat să  vorbească despre ce vrea dumnealui. 
Nu se sfiește să povestească despre boala care îl torturează  de peste treizeci și cinci  de ani, dar nu-l doboară-extrasindromul piramidal. 
Reușește să-și domine tremurul și amintirile curg.Prezentul dansează în vârtejuri, ideile  cresc, cum cresc tufele de trandafiri din grădina  lui de  suflet.
 Domle,  când eram eu copil, vecinele se împrumutau de oțet, de  zahăr. Astăzi gospodinele  cer cu împrumut o imprimantă.
Lentile, camere de luat vederi, telefoane, gipiesuri- este o nebunie,  viața virtuală a năvălit peste noi..
Și amintirile curg.

Avea un  contract  special, mai multe  spectacole cu Hamlet , la Londra, el, unul dintre gropari.  Se apropia toamna, așa că  a mers cu tatăl  lui să aducă lemne chiar din pădure.

I s-a întins un tendon. Durere insuportabilă!
A fost un rol magistral, o desfrânare a durerii a spus Toca.

 Da, acolo, pe scenă i-a venit în minte titlul cărții pe care o avea în minte,Desfrânarea durerii. 

Nu era un titlu comercial. 

  Așa sunt  eu, prost.

 Mă, de ce simt eu altfel, decât alții? nu cumva sunt prost?
Domle, mi-am rezolvat  sarcinile în genunchi, bucșit  de pastile, așa urcam pe scenă. 

Valeria? icoana vieții mele, o vezi în poză, seamănă cu Brigitte Bardot, ba chiar mai frumoasă.

Cum am rezistat unul lângă altul?  fără pasiune vulcanică, o iubire latentă, senină, ea n-ar fi găsit altul ca mine, depindem unul de altul, în prima lună era să murim de foame.

Fericirea? nu prea ajunge la nimeni.

 Ce contează? credința în viață, ai sădit un pom, ai ridicat o casă, ai clădit o familie..
Îmi place să mă uit la ierburi, tânjesc după satul meu din câmpul pâinii. 

Astăzi satul este trist,  simt prăpastia dintre  bogați  și săraci. 

Al 28-lea stat din UE- rușine.

 
La mine în sat, s-a rupt un pod, s-au adunat oamenii, singuri au ridicat altul. 

Nu ca ăștia, așteaptă să vină cineva să le facă podul.
Știi ce scrie pe  altar?

Sfântul Petre îi spune lui Dumnezeu- Doamne, mă înec..
- Dă din mâini, Petre!
Nu-mi plac multe la români, ne apăsăm unul pe altul, când e vorba  de  iad, să se ducă celălalt. De ce am ajuns așa astăzi? i-aș trage românului  o palmă- trezește-te, ce mama dracului faci?..că mi-e și silă să mă mai duc la vot, mă mai gândesc..
Știi ceva? lucerna crește  și pe piatră, am cărat mraniță, grădina mea are cinci tufe de trandafiri, două de lalele, cinci tufe de viță.

 Mi-e dor de parfumul roșiei crescute în grădina mea...
Vânătoarea de la Balc? eu sunt pescar, de o vreme, eliberez peștii după ce  îi prind. Mă abțin să strig- rușine, știi ce mă înnebunește? împușcă 14  mistreți? Mă, ce trebuie atâția?eu nu pot să trag într-un animal, un câine bolnav.. nu, nu pot să-i iau viața..

Rolul perfect? dacă aș  mai avea cinci minute de trăit,  nu m-aș uita la niciun rol,  aș bea un pahar de vin roșu și m-aș ruga să mor liniștit.

Un sicriu de brad. 

În cimitirul străbunilor mei.

L-ai auzit pe  Aureliano al lui Garcia Marquez semințiilor osândite  la un veac de singurătate nu le era  dată o a doua șansă pe pâmânt.
Cum sunt eu?

Valeria zice  că sunt bun, generos, am umor, am fost un amant bunicel, sunt încăpățânat și cam fricos..
Am avut emoții, m-am călit. Și dureri, și boală, m-am războit cu Dumnezeu-Ce faci, Doamne? Unde ești?

Aș vorbi cinci zile, nu sunt ca Florin Piersic, dar aș vorbi, aș tot vorbi..domle, când s-au predat armele după război, au venit țăranii cu căruțele, puști, pistoale, grenade și la sfârșit-un tanc.
Câmpul pâinii..//
voință, răbdare, dragoste de viață?