Dă din mâini, Petre!

Dacă există pe lumea asta,  plină de paradoxuri, ceva atât de frumos ca viața însăși este acela că  ne  scoate în cale, tocmai în momente sărăcite de frumusețe,  câte un suflet unic.

 Atât de frumos,  că  și  răul cât ar fi de rău pălește.

 
L-am văzut de multe ori , în filme , piese, chiar într-o emisiune de duminica dimineața, Viața satului.
 Pentru că  mereu a iubit câmpul pâinii. Satul  românesc așa cum doar el îl știe, satul bunicilor și străbunicilor săi.
Bunicul meu n-a simțit nevoia să se ducă la mat, fânul era în pod,  strugurii erau din șapte vii, culesul strugurilor era o sărbătoare, jumătate viță de butuc, jumătate tămâioasă. Se culegeau prunele brumării, galbene ca aurul..
Știi ce zicea tata? mă doare capu, beau un  pahar de vin..
N-a tremurat nimeni din neamul nostru.
Da de băut  , or băut.

Da, este maestrul Valentin Uritescu, invitat să  vorbească despre ce vrea dumnealui. 
Nu se sfiește să povestească despre boala care îl torturează  de peste treizeci și cinci  de ani, dar nu-l doboară-extrasindromul piramidal. 
Reușește să-și domine tremurul și amintirile curg.Prezentul dansează în vârtejuri, ideile  cresc, cum cresc tufele de trandafiri din grădina  lui de  suflet.
 Domle,  când eram eu copil, vecinele se împrumutau de oțet, de  zahăr. Astăzi gospodinele  cer cu împrumut o imprimantă.
Lentile, camere de luat vederi, telefoane, gipiesuri- este o nebunie,  viața virtuală a năvălit peste noi..
Și amintirile curg.

Avea un  contract  special, mai multe  spectacole cu Hamlet , la Londra, el, unul dintre gropari.  Se apropia toamna, așa că  a mers cu tatăl  lui să aducă lemne chiar din pădure.

I s-a întins un tendon. Durere insuportabilă!
A fost un rol magistral, o desfrânare a durerii a spus Toca.

 Da, acolo, pe scenă i-a venit în minte titlul cărții pe care o avea în minte,Desfrânarea durerii. 

Nu era un titlu comercial. 

  Așa sunt  eu, prost.

 Mă, de ce simt eu altfel, decât alții? nu cumva sunt prost?
Domle, mi-am rezolvat  sarcinile în genunchi, bucșit  de pastile, așa urcam pe scenă. 

Valeria? icoana vieții mele, o vezi în poză, seamănă cu Brigitte Bardot, ba chiar mai frumoasă.

Cum am rezistat unul lângă altul?  fără pasiune vulcanică, o iubire latentă, senină, ea n-ar fi găsit altul ca mine, depindem unul de altul, în prima lună era să murim de foame.

Fericirea? nu prea ajunge la nimeni.

 Ce contează? credința în viață, ai sădit un pom, ai ridicat o casă, ai clădit o familie..
Îmi place să mă uit la ierburi, tânjesc după satul meu din câmpul pâinii. 

Astăzi satul este trist,  simt prăpastia dintre  bogați  și săraci. 

Al 28-lea stat din UE- rușine.

 
La mine în sat, s-a rupt un pod, s-au adunat oamenii, singuri au ridicat altul. 

Nu ca ăștia, așteaptă să vină cineva să le facă podul.
Știi ce scrie pe  altar?

Sfântul Petre îi spune lui Dumnezeu- Doamne, mă înec..
- Dă din mâini, Petre!
Nu-mi plac multe la români, ne apăsăm unul pe altul, când e vorba  de  iad, să se ducă celălalt. De ce am ajuns așa astăzi? i-aș trage românului  o palmă- trezește-te, ce mama dracului faci?..că mi-e și silă să mă mai duc la vot, mă mai gândesc..
Știi ceva? lucerna crește  și pe piatră, am cărat mraniță, grădina mea are cinci tufe de trandafiri, două de lalele, cinci tufe de viță.

 Mi-e dor de parfumul roșiei crescute în grădina mea...
Vânătoarea de la Balc? eu sunt pescar, de o vreme, eliberez peștii după ce  îi prind. Mă abțin să strig- rușine, știi ce mă înnebunește? împușcă 14  mistreți? Mă, ce trebuie atâția?eu nu pot să trag într-un animal, un câine bolnav.. nu, nu pot să-i iau viața..

Rolul perfect? dacă aș  mai avea cinci minute de trăit,  nu m-aș uita la niciun rol,  aș bea un pahar de vin roșu și m-aș ruga să mor liniștit.

Un sicriu de brad. 

În cimitirul străbunilor mei.

L-ai auzit pe  Aureliano al lui Garcia Marquez semințiilor osândite  la un veac de singurătate nu le era  dată o a doua șansă pe pâmânt.
Cum sunt eu?

Valeria zice  că sunt bun, generos, am umor, am fost un amant bunicel, sunt încăpățânat și cam fricos..
Am avut emoții, m-am călit. Și dureri, și boală, m-am războit cu Dumnezeu-Ce faci, Doamne? Unde ești?

Aș vorbi cinci zile, nu sunt ca Florin Piersic, dar aș vorbi, aș tot vorbi..domle, când s-au predat armele după război, au venit țăranii cu căruțele, puști, pistoale, grenade și la sfârșit-un tanc.
Câmpul pâinii..//
voință, răbdare, dragoste de viață?

omul este un univers închis,

 dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.//
Conflicte, corupție, furt, se fură orice, chiar și moaștele sfinților, icoane, cruciulițe, voturi, bani, gențí, ștampile, averi,  toată lumea aleargă, pe jos  sau cu mașina,  nimeni nu mai are timp pentru nimeni,  banul deschide toate ușile, se moare cu zile, se moare de foame, se moare din cauza unor cure draconice de slăbire, o tânără  șoferiță  a vrut să înghită procesul -verbal care o incrimina, prostituția are diplomă pedagogică,  se vinde ulei comestibil, în loc de mir, vremea nu mai ascultă de niciun anotimp..
Să îndrăznești să  speri că există  șanse  pentru mai bine?
Fă-ți timp și citește!
 Sigur  nu vei regreta!  

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.
Ce v-a făcut mare?
Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.
Pe dumneavoastră vă iubiţi?
Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre.
Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit domolirea patimi­lor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup bezmetic.
Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta?
Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau arşi de vii, întot­deauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am lup­tat împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minu­ţioasă. Pe urmă, au fost patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr. Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar când l-a găsit, adevărul încurcă.
Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea…
Pentru că eu sunt un orgolios. E în tempera­mentul meu. Am jucat mulţi negativi. Dar per­soane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negati­ve trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului, niciodată nu se pot face lucruri mari.
V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost?
A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine!
Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu?
Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta.
Vorbeam despre orgoliu.
N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i şti­inţa compromisului!
Negociem cu diavolul?
Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu par­tea mizerabilă a omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.
De ce vă e dor, maestre?
Îmi e dor de… cum e melodia?
N-o ştiu.
E o melodie… Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pli­ne de artişti.
România dumneavoastră nu mai e la televizor.
Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?!
Tot timpul noi am fost uşor de cucerit.
Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri.
De cine vă e dor, maestre?
Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: Mă, co­pile, cine nu te iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza asta m-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris şi într-un psalm: Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa. Că o să te miri de ce-o să fac!.
Aţi pierdut mulţi oameni…
Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit.
O dramă ca aceasta cum se depăşeşte?
O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască.
Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe.
Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta tea­trul, azi, nu are aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă în­chisă. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţe­legi anumite lucruri.
Vă controlaţi toate emoţiile?
Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e distruc­tivă. Atunci se bazează pe orgoliu.
Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos?
Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e bă­trân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70, ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr. Nicio­dată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că nu sunt. Coor­donatele existenţiale ale omului se fac prin men­tal. Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental. Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt pregătiţi mental. Aşa câştigă“.
Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte?
Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în zilele noas­tre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală această manifestare. Când moa­re, de exemplu, Păunescu. Vin mii de oameni, cu­tare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Româ­nii mint. Cei care spun adevărul sunt prea puţini.
interviu cu Dorel Visan, realizator- Radu Buzăianu

cei care găsesc înțelesuri frumoase

 în lucrurile frumoase sunt cei cultivați. Pentru aceștia există speranță. Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray. 

Penultima oară , când ne-am văzut eram în fațá listelor. Eu- profesoara, ea - una dintre premiantele clasei a VIII-a B.
Admisă  cu  peste 9,50 la colegiul Zinca Golescu. 
Au zburat șapte ani.
Peste  10 ore, domnișoara emoționată,   care mi-a adus un superb buchet multicolor, va  urca în avionul de Dubai. Cu escală la Frankfurt.
A vrut să împartă cu doamna de română emoția de dinaintea plecării.

Depănăm amintiri, despre fluturii  din stomacul Larisei,  despre doiul  pe care i l-am aplicat , meritat, Andreei V. , despre  Flavius și  fantasticele lui compuneri. Nimic nu ne scapă.
Peste câteva zile, copila de ieri,  proaspăt licențiată  ASE-București, secția contabilitate, va fi stewardesă.//
  7000 de aplicații.

După primul interviu, organizat de reprezentanții români - probă de limba engleză,  conversație cu  persoana din dreapta, pentru cunoaștere,   expunere, au rămas 1200 de tineri.

 Nu este suficient să atingi 2,12 m, cu mâna întinsă, mers elegant, pe vârfuri și să nu ai  tatuaje !
 Pentru cel de-al doilea interviu , au venit reprezentanții firmei străine- trei doamne, din Noua Zeelandă, Australia, Marea Britanie și  câțiva  români. 

 De la 8 dimineața, până la 11 noaptea.

 Nu uita să zâmbești tot timpul! 
 Interviu individual, întrebări dificile,  pauze scurte, doar cât comisia stabilea   punctajul. 
Plicul cu numere- Congratulations  sau Unfortunately. 

Ce emoții!
Au rămas 80.

 Două grupe , pentru a treia rundă. 

Grupuri mici, fiecare concepe un slogan, îl susține, ceilalți  emit păreri, le argumentează.

 Și, în sfârșit,  proba finală. 

La castelul Bran.
 Fiecare se gândește la 5 personalități- în viață sau  decedate, 5 posibile întrebări pentru fiecare personalitate.
 Alexa  a trebuit să   formuleze întrebări și argumentări pentru întrebările puse lui Einstein și lui Michael Jackson.
25 de tineri admiși! 

Unii au plecat deja.

 Cineva a renunțat la trei ani de medicină.//
  Alexa  a perseverat.  

Examenul de licență cu peste 9.
 N-a fost deloc ușor. Mulțime de   examene medicale, drumuri la București.//
Cum va fi viața ei peste  câteva zile?

Locuință în  mult prea jinduitul Dubai,  etajul 30, uniformă trăsnet,  salariu, 4000 de dirhami, lunar, diurnă, 55 lei , fiecare zbor- Italia, Spania, Olanda, Germania, Noua Zeelandă, America, Australia, Africa, Asia.
 Și un suflet plin de speranță!//
Tumultuoasă,  bizară din când în când,  emoțională, viața  este un complement  natural al sufletului.
Îi simt emoția pe care i-o citeam în glas, la orele de limba română.

Își exprimă  sentimentele în felul ei natural,  copilul de ieri este o domnișoară frumoasă, calmă, stăpână pe ea. 

Un an de muncă într-o firmă bucureșteană i-a  stimulat  rezistența nervoasă, capacitatea de toleranță și de comunicare.
Parte din visul ei  de a cunoaște lumea se simte în  blândețea  vorbelor, într-un rafinament al  ființei, jumătate copil, jumătate femeie, în drum către  fascinanta chemare a viețíi .
Mult noroc, draga mea Alexa!

 

nu există cost!

 cât costă muzica?

atunci, cât costă libertatea?

 Johnny Răducanu

 
L-am văzut într-un interviu.

O tânără  ziaristă s-a plimbat cu el   toată dimineața- pe străzi  frumoase, umbrite de castani, prin parcuri pustii,  frunze jilave rătăceau printre pietre, plouase  în zorii zilei, era primăvara devreme, la piață, el a cumpărat  vreo zece mere.

Mușcau cu poftă, se uitau pe fereastra  tramvaiului,  se distrau , bucurându-se ca niște copii.
 Treceau prin timp.
Alături..
 în sensuri diferite.

El era  răsfățatul copil  mare, îmbrăcat în pardesiul unui bărbat zurliu.  
Politica nu mi-a plăcut niciodată. Ce dracu să-mi placă la ea?

 Niciodată nu m-a inspirat nimic altceva să cânt, decât femeile. Când cânt, fiecare nota e erotică, e o iubire care se descarcă într-un final, ca în amor.

Vorbitul meu e o formă de libertate. De fapt, vorbele mele sunt doar niște margini care echilibrează un conținut extrem de subțire. 

Ți-e dor de vorba și de pianul  lui?
 dacă da, rupe din  timpul tău  și ascultă aici-este un interviu tulburător!

http://www.youtube.com/watch?v=UyJwGWn3wCM&feature=related

 

un dar de la Ștef-

se poate și dansa-un dar anonim

dincolo de orizont

Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc.....şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici,
                   Întotdeauna.

                                                                   OCTAVIAN PALER