ce mai spune lumea?

(lumea, care  povestește cum vrea, cum simte)

"Căntă, zeiță, mânia ce- aprinse pe Ahil Peleianul,

Patima crudă ce- aheilor mii de amaruri aduse..."

„Homer este cea dintâi mare personalitate a omenirii, care înclină în favoarea umanismului cumpăna dintre divin și uman.„

Vreau să-ți spun ceva: îmi doresc să văd și eu filmul, în legătură cu care am citit tot felul de însemnări, unele mai liniștite, altele tăioase ca lama unui cuțit.

Mamă, ce bătălii!

Mai ceva ca- n vremea zeilor...

Odiseea.

Nu am în bibliotecă " Iliada ", nici Odiseea".

În anii mei de studenție, nu mi- am putut permite să le cumpăr, le- am citit, pe apucate, în sala de lectură...exemplare puține, mulți doritori.

Mai apoi, m- am luat cu alte lecturi.

Știam că am , sigur, " Epopeea lui Ghilgameș".

Voiam să o recitesc( cu răbdarea de acum).

Nu am dat de ea.

Am găsit cele două volume din " Istoria literaturile universale ".

Le- am frunzărit.

Trebuie să văd filmul.

p.s .l- ai văzut?

asemenea lumânării,

 un bun profesor se mistuie pe sine, pentru a lumina cărările altora.
 Nu știu  cine a spus asta,  nici nu sunt sigură  că așa a spus, este gândul  meu de astăzi.

Prima care a aflat vestea a fost Rodica G. aflată cu nu știu ce treburi pe la secretariatul facultății- nu-mi amintesc numele ei după  măritișul cu  grecul Takis, ce-mi amintesc  este  că scenele  în care  erau  protagoniști păreau rupte  din  filmele alea nu nebuni-frumoși.
Rodica a intrat  în Sala 1, plină ochi băi, gata, s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii.
Zgribulite și  cumva, mai fragile,  următoarele pe lista speriatelor au fost franțuzitele.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4. 

Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.

De sub sprâncenele cât o pădure  încâlcită, de un albastru rotund,  ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.

N-a spus o vorbă,  și-a pus servieta uriașă, ca și el, pe catedră,  a umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite  pe caietele  scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu  pronumele. Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca,  prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, noi, eu, cel puțin, abia pridideam să  scriu.
La următorul seminar- ne anunțase din timp  printr-notiță la avizierul facultății-  lucrăm de pe cursurile  bibliotecii- niște  registre  grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele..
Caietul dumnealui s-a umplut repede cu  multe șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
 O să spui că metoda era comunistă, treaba ta.. împărțiți pe alt fel de grupe, fiecare student ( câțiva băieți, vreo  nouă) a ajuns sub aripa câte unui profesor.

 Așa  m-am nimerit eu  în preajma domnului de latină. 

Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
 Ca o paranteză, nu știu de ce, ba poate că știu- când începea  să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină, frumoasă, când  vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred eu că era tatăl actriței Dana Dogaru.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem,  am gustat așa,  două/trei guri de  vin roșu, cânta Ciontică, a dansat  cu fiecare  fată...//
La examen picau pe capete.

Câțiva de 6. 

Eram a douăsprezecea din grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am intrat- în plină vară   mi se inflamaseră amigdalele- am tras biletul , Laudă primăverii..

  Nota 9.

Primul 9 din  grupă.//
Au trecut anii.
 Ninge blând, ninge cu amintiri duioase!//
Dacă aș îndrăzni să te întreb,  cărui profesor îi porți  respect  scris  RESPECT, ai spune? 

”mare și grea e osânda

 ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte
Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...” 
Homer//
  Într-un superb asfințit de august,  am petrecut câteva ceasuri bune într-un sat grecesc. 
 Livezi de măslini rodeau a doua oară, ținându-și boabele  în vârful degetelor de frunze lucioase.

Ulițe înguste, cât să încapă o mașină modestă, căsuțe mici de tot.
Nimeni din grup nu s-a lăsat convins să cerem permisiunea uneia dintre bătrânele cu fețe arse de soare, umbrite sub basmale negre, care își odihneau  mâinile  crăpate de neodihnă în poală fustelor spălăcite, să trecem pragul unei case..  
 Vieți scrise  în palme, pe frunți  brăzdate de griji. 
N-am îndrăznit să fac vreo poză, trăiam spectacolul lumii în cremenea sufletului despicat de vânturi, depărtări  și nisip. 

  Apă  de ploaie strânsă cu picătura, pe acoperișuri în formă unei copăi.
Era în 2004. 
Un aparat de fotografiat,  cu baterii, mereu rătăcit..
Pe undeva , sigur,  am notat numele satului aceluia, pierdut printre  valuri de timp.

Am rămas cu o dorință ..voi  mai avea, oare , vreodată,  prilejul să revin pe locurile  unde doar vântul se simte mereu la el acasă?

Ceva mai departe,  la capătul satului, drumul, străjuit de leandri albi, roșii și roz, ne-a dus în  dezlănțuitul  strălucitor oraș.

Pentru cei   peste o mie de turiști din toate colțurile lumii, s-a pregatit o seară   seara cretană.

Mâncăruri din belșug- n-am putut nici măcar să gust-  se răsfățau în grăsime, răspândind un miros  ademenitor pentru unii, greu de suportat pentru alții.
Stropite generos cu vin roșu.
Muzică , dansatori cu priviri iuți și mișcări ireale, coborâți parcă  dintr-o altă lume.

Locurile, ca și oamenii, au personalitate.

 În seara aceea,  am simțit Grecia ca o țară a contrastelor- sărăcie mocnită în satele de pescari și sclipirea modernă- istorie povestită și prezent aspirând  spre un mâine , care astăzi, 2011, se trezește brusc, la realitate.

 p.s.  ai fost în Grecia?