travesti

În lumina  umedă a zilei, vremea își măsoară altfel  cursul. Prea repede a întors foaia!

Până ieri,  raze vesele  mângâiau tandru  frunze,  crengi, ferestre, vise.

Toamna a început cu un fel de tristețe, ca și cum, brusc, cerul a uitat să mai  zâmbească.

  Absent , verdele și-a  pierdut strălucirea, într-un surâs   care doare, suportând fără împotrivire răpăiala prelungă..

Mesteacănul meu își strânge la piept haina ușoară, plesnită  furios   de   nevăzute  bice.

 Așteptam  o toamnă  discretă,  cu  flori de frunze  în plete, cu  parfum de  nuci plesnind în coji  mustoase.

 Un preludiu  al albului  de nea..

Și-a făcut apariția o toamnă țâfnoasă, lipsită  de feminitate, bărbătoasă, agresivă chiar.

Aștept să-și consume artileria în tentative eșuate,  aștept  zile cu  sclipiri de miere arsă,  topite în nopți cuminți, cu lună plină.

 Aștept  o toamnă   duioasă,  maternă,  în misterios  zbor de cocori , mișcătoare puncte pe  seninul  ceresc.

 Îți place toamna?

 

”mare și grea e osânda

 ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte
Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...” 
Homer//
  Într-un superb asfințit de august,  am petrecut câteva ceasuri bune într-un sat grecesc. 
 Livezi de măslini rodeau a doua oară, ținându-și boabele  în vârful degetelor de frunze lucioase.

Ulițe înguste, cât să încapă o mașină modestă, căsuțe mici de tot.
Nimeni din grup nu s-a lăsat convins să cerem permisiunea uneia dintre bătrânele cu fețe arse de soare, umbrite sub basmale negre, care își odihneau  mâinile  crăpate de neodihnă în poală fustelor spălăcite, să trecem pragul unei case..  
 Vieți scrise  în palme, pe frunți  brăzdate de griji. 
N-am îndrăznit să fac vreo poză, trăiam spectacolul lumii în cremenea sufletului despicat de vânturi, depărtări  și nisip. 

  Apă  de ploaie strânsă cu picătura, pe acoperișuri în formă unei copăi.
Era în 2004. 
Un aparat de fotografiat,  cu baterii, mereu rătăcit..
Pe undeva , sigur,  am notat numele satului aceluia, pierdut printre  valuri de timp.

Am rămas cu o dorință ..voi  mai avea, oare , vreodată,  prilejul să revin pe locurile  unde doar vântul se simte mereu la el acasă?

Ceva mai departe,  la capătul satului, drumul, străjuit de leandri albi, roșii și roz, ne-a dus în  dezlănțuitul  strălucitor oraș.

Pentru cei   peste o mie de turiști din toate colțurile lumii, s-a pregatit o seară   seara cretană.

Mâncăruri din belșug- n-am putut nici măcar să gust-  se răsfățau în grăsime, răspândind un miros  ademenitor pentru unii, greu de suportat pentru alții.
Stropite generos cu vin roșu.
Muzică , dansatori cu priviri iuți și mișcări ireale, coborâți parcă  dintr-o altă lume.

Locurile, ca și oamenii, au personalitate.

 În seara aceea,  am simțit Grecia ca o țară a contrastelor- sărăcie mocnită în satele de pescari și sclipirea modernă- istorie povestită și prezent aspirând  spre un mâine , care astăzi, 2011, se trezește brusc, la realitate.

 p.s.  ai fost în Grecia?