"Căntă, zeiță, mânia ce- aprinse pe Ahil Peleianul,
Patima crudă ce- aheilor mii de amaruri aduse..."
„Homer este cea dintâi mare personalitate a omenirii, care înclină în favoarea umanismului cumpăna dintre divin și uman.„
Vreau să-ți spun ceva: îmi doresc să văd și eu filmul, în legătură cu care am citit tot felul de însemnări, unele mai liniștite, altele tăioase ca lama unui cuțit.
Mamă, ce bătălii!
Mai ceva ca- n vremea zeilor...
Odiseea.
Nu am în bibliotecă " Iliada ", nici Odiseea".
În anii mei de studenție, nu mi- am putut permite să le cumpăr, le- am citit, pe apucate, în sala de lectură...exemplare puține, mulți doritori.
Mai apoi, m- am luat cu alte lecturi.
Știam că am , sigur, " Epopeea lui Ghilgameș".
Voiam să o recitesc( cu răbdarea de acum).
Nu am dat de ea.
Am găsit cele două volume din " Istoria literaturile universale ".
„Nu ești supărată? Nu, dar tu? Nici eu! Și mă ierți? Lisandre, eu am fost de vină! Răsărise luna, galbenă și plină, Ca o fată blândă care-n chip duios Vine sus din ceruri să ne-aducă jos Liniștea și pacea zărilor albastre Și cu dor să umple sufletele noastre. Sub cireș iubiții mult timp au rămas. Când din ușa tinzii s-auzi un glas Mustrător, dar dulce: Unde ești, Simino? Ne culcam! Pe ușă pui zăvorul, vino! „
Se întâmplă ca- o fi hazard, o fi altceva- unele lucruri, aparent fără vreo legătură, să se lege. Ieri, am primit pe mail niște glume simpatice. Printre ele, și aceasta:
Coşbuc trecea foarte rar pe la Terasa Oteteleşeanu, locul unde se adunau, de obicei, scriitorii. El a nemerit, însă, o dată acolo, când cafeneaua era goală. – Domnule, i s-a adresat un chelner, luați loc la altă masă, aceasta este rezervată poeților! – Scuzați-mă! a spus Coşbuc și s-a mutat alături.„
Am zâmbit a mâhnire...
Ceva mai târziu, tot ieri, aflu de la radio, „România cultural” că niște domni, doi la număr, lansează la librăria Cărturești, din București, în ziua care tocmai a fugit, un volum de poezii, intitulat , după cum a fost nășit-
111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română .
Adică ei ar fi citit toate poeziile românești de dragoste scrise de pe la 1785 până la sfârșitul anului trecut și, după o asemenea muncă, au ales poeții ”reprezentativi”, fiecăruia publicându-i-se câte o poezie. Condiția a fost ca acea poezie să fie „vie„.
Așa se face că i s-a găsit un loc și lui Mihai Eminescu. ( printre alți 110)
Care va fi fiind poezia potrivită, asta o să aflu doar dacă o să cumpăr antologia.
Pentru George Coșbuc, însă, nu s-a găsit niciun colț de pagină, acolo...
Ce mai contează cine a fost George Coșbuc, ce mai contează că, pe lângă patru volume de poezii, a tradus: „Divina Comedie„, „Sakuntala„, Epopeea lui Ghilgameș„, Georgicele, „Odiseea„, „Don Carlos”„Rig Veda„sau„ Mahabharata„? că i-a citit în original pe Lessing, Weber, H.Heine, tălmăcindu-le poeziile?
„A răsărit deodată, fără să-l știe nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor și bisericuțelor bucureștene. Și a biruit împotriva tuturor celor scufundați în imitații și neputințe. A adus lumină, sănătate, voioșie. Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.”Liviu Rebreanu
Noroc cu ai noștri compozitori, care, mai răbdători fiind, își fac timp să-i pună versurile pe note muzicale, că altfel, cine i-ar mai rezerva lui George Coșbuc un loc la masa poeților?
un bun profesor se mistuie pe sine,
pentru a lumina cărările altora. Nu știu cine a spus asta, nici nu
sunt sigură că așa a spus, este gândul meu de astăzi.
Prima care a
aflat vestea a fost Rodica G. aflată cu nu știu ce treburi pe la secretariatul
facultății- nu-mi amintesc numele ei după măritișul cu grecul
Takis, ce-mi amintesc este că scenele în care erau protagoniști păreau rupte din filmele alea nu nebuni-frumoși.
Rodica a intrat în Sala 1, plină ochi băi, gata, s-a terminat cu
distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii.
Zgribulite și cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor
au fost franțuzitele.
Seminarul, ca de obicei, în Sala 4.
Părea că nu se mai termină, când a deschis ușa.
De sub sprâncenele cât o pădure încâlcită, de un albastru rotund, ochii
lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a
pus servieta uriașă, ca și el, pe catedră, a umplut tabla cu toate
declinările, pixurile alergau zăpăcite pe caietele scoase în grabă,
altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu pronumele. Fără o vorbă.
Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul,
noi, eu, cel puțin, abia pridideam să scriu.
La următorul seminar- ne anunțase din timp printr-notiță la avizierul facultății-
lucrăm de pe cursurile bibliotecii- niște registre grele,
ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele..
Caietul dumnealui s-a umplut repede cu multe șiruri de 2, pe ici, pe colo,
câte un amărât de 3.//
O să spui că metoda era comunistă, treaba ta.. împărțiți pe alt fel de
grupe, fiecare student ( câțiva băieți, vreo nouă) a ajuns sub aripa câte
unui profesor.
Așa m-am nimerit eu în preajma domnului de latină.
Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru. Ca o paranteză, nu știu de ce, ba
poate că știu- când începea să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea
o voce puternică, plină, frumoasă, când vijelioasă, când lină ca un
susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță, ziceam că știu de ce cred
eu că era tatăl actriței Dana Dogaru.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut-
într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea
să credem, am gustat așa, două/trei guri de vin roșu, cânta
Ciontică, a dansat cu fiecare fată...//
La examen picau pe capete.
Câțiva de 6.
Eram a douăsprezecea din
grupă, când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am
intrat- în plină vară mi se inflamaseră amigdalele- am tras biletul , Laudă primăverii..
Nota 9.
Primul 9 din grupă.//
Au trecut anii.
Ninge blând, ninge cu amintiri duioase!// Dacă aș îndrăzni să te întreb, cărui profesor îi porți respect
scris RESPECT, ai spune?
ce-mi dete părintele Zeus, Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber, Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă. Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...” Homer// Într-un superb asfințit de august, am petrecut câteva ceasuri bune într-un sat grecesc. Livezi de măslini rodeau a doua oară, ținându-și boabele în vârful degetelor de frunze lucioase.
Ulițe înguste, cât să încapă o mașină modestă, căsuțe mici de tot. Nimeni din grup nu s-a lăsat convins să cerem permisiunea uneia dintre bătrânele cu fețe arse de soare, umbrite sub basmale negre, care își odihneau mâinile crăpate de neodihnă în poală fustelor spălăcite, să trecem pragul unei case.. Vieți scrise în palme, pe frunți brăzdate de griji. N-am îndrăznit să fac vreo poză, trăiam spectacolul lumii în cremenea sufletului despicat de vânturi, depărtări și nisip.
Apă de ploaie strânsă cu picătura, pe acoperișuri în formă unei copăi. Era în 2004. Un aparat de fotografiat, cu baterii, mereu rătăcit.. Pe undeva , sigur, am notat numele satului aceluia, pierdut printre valuri de timp.
Am rămas cu o dorință ..voi mai avea, oare , vreodată, prilejul să revin pe locurile unde doar vântul se simte mereu la el acasă?
Ceva mai departe, la capătul satului, drumul, străjuit de leandri albi, roșii și roz, ne-a dus în dezlănțuitul strălucitor oraș.
Pentru cei peste o mie de turiști din toate colțurile lumii, s-a pregatit o seară seara cretană.
Mâncăruri din belșug- n-am putut nici măcar să gust- se răsfățau în grăsime, răspândind un miros ademenitor pentru unii, greu de suportat pentru alții. Stropite generos cu vin roșu. Muzică , dansatori cu priviri iuți și mișcări ireale, coborâți parcă dintr-o altă lume.
Locurile, ca și oamenii, au personalitate.
În seara aceea, am simțit Grecia ca o țară a contrastelor- sărăcie mocnită în satele de pescari și sclipirea modernă- istorie povestită și prezent aspirând spre un mâine , care astăzi, 2011, se trezește brusc, la realitate.
