când nevăzute felinare luminează cărări

”dumneata, matale, tu”

povești adevărate pentru prieteni.

Fie și măcar pentru  o zi, iată-ne, din nou,copii. 

Copii mici, copii mari, tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, câtă vreme simți cu  sufletul acel  ceva tainic, inocent, tot copil poți  fi.
 Indiferent de vârstă.

V. este medic, foarte căutat chirurg, născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată, la o petrecere, pe atunci,toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ...
Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

-Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem tot mai  rar,numărul prietenilor  de odinioară  s-a tooot subțiat..

  Nu știu cum i se adresează doctorului nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte seara aceea.

Și copiii noștri bucălați, împărțindu-și cuburile și cărțile de colorat, maimuțoii( era plină casa de figurine), revistele Rahan,tractorașele  de plastic roșu, cățeii fără codițe.

 Tata și mama sunt în sufletul meu .
Icoane.

Eu, copilul lor, păstrez în minte imagini  luminoase, fiii mei sunt  bărbați, ei înșiși părinți.

Eu sunt„buni”pentru  cinci  nepoți de vârste diferite, risipiți  în lume, fiecare cu drumul lui.

 În dimineața asta, m-am uitat prin poze.

Și  nu le-am spus părinților  ”tu„...

Am lăcrimat duios. 

La mulți ani, copii, oricâți ani numărați!💓

voi cânta,

  cât vor voi  oamenii să mă asculte.
 Galezul  Sir Tom Jones, 7 iunie 1940, Cavaler al coroanei britanice.
I-ai ascultat melodiile?
 Eu, da!  în studenție, sâmbătă de sâmbătă,  dansul începea cu Delilah!

modart alege:

dumneata, matale, tu

 O zi  cu de toate- ploaie și soare, nori și  băltoace, bomboane și cărți, desene pe  străzi,  concursuri  și premii..  fie și măcar pentru  o zi, am fost copii. 

Copii mici, copii mari,  tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii  cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, cătă vreme părinții au viață , ești copilul  lor.
 Indiferent de vârstă.

Are cineva o vorbă.. când nu mai ai mamă, nu mai ai nimic..//

V. este medic,  foarte căutat chirurg,  născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată,  la o petrecere, pe atunci  toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea  ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi  povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ..

  Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,  pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat  că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?//

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem rar, nu știu  cum i se adresează lui nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte  seara aceea.

Și copiii noștri  bucălați,  împărțindu-și cuburile, maimuțoii ( era plină casa de figurine), revistele Rahan,  tractorașele  de plastic roșu,  cățeii  fără codițe.

 Tata și mama sunt în  sufletul meu .
Icoane.

 În dimineața asta ploioasă,  cu gândul la ei, am  dăruit  vecinilor  vase noi ,  lumină și flori. N-am avut albăstrele. Au pus orhidee.

 Și nu le-am spus  tu. //

 Să-mi fi citit cumva cineva   gândul  ?  mi-a trimis o  poezioară, nu știu cine este autorul..

Ce zici?