de parcă ar fi azi...

 

...duminică intr-o amiază de vară, zăvoiul, Argeșul șușotind, poteca șerpuind grăbită printre lanuri, mirosul inconfundabil al câmpului, eu, tânără mămică,trăiau părinții mei, acasă în toată curtea se răspândise aroma plăcintei cu brânză, neobositele mâini arse  de soare ale mamei, zâmbetul albastru al ochilor tatei...

Viața părea blândă. 

" Nu sunt pregătită să renunț la tot ce se poate scrie intr- un jurnal ",
"Anii", Annie Ernaux.
(carte primită online de la un prieten,)

fântâna de cuvinte

 În dimineața asta, ușor răcoroasă, ca o  inrourată grădină, recitesc scrisori.

Redescopăr lumea mea frumoasă,cu întrebări, chiar și cu răspunsuri,eu- aceeași, dar alta- idile, poeme, promisiuni, căutări, părinții, anotimpuri în neobosita lor rotire.
Știi ceva?
Sunt bogată!
p.s.
păstrezi scrisori?

cozonac cu ouă roșii!

De sub broboada ei albastră  aruncată pe umerii-i scăldați în rouă, noaptea se  topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare, pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.

Cum să uit  hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de  special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până  în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea...

Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui, așteptam cuminți   până când mama închina cu flacăra sfințită  toate ușile, iar  tata să  pună  la fiecare intrare și sus pe stâlpul porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte, plăcerea ei!

Se auzea mers de căruțé, soseau rude  din satele vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele cailor, pe speteaza  leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.

  Și când, mândru, soarele se ridicase, ne  așezam laolaltă în curte, la masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și  cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu numele...

 Cozonac cu ouă roșii!

Toate sunt departe, atât de aproape!

Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de  suflet!

Nu  știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
 Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
 Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa. 
Zăvoiul, lunca și Argeșul  încingeau  cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler

Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi, în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând  profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel,în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.

Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene! 

Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM.

Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.

La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi,unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 

Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 

Doar că  nu mai  este liceu;și culorile sunt altele.Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  dădea fiori când venea vorba despre  a trage linii perfecte cu tuș,că de aia  i-am zis noi cum i-am zis.

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor.//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 

Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți.

A venit trenul.//

 

dumneata, matale, tu

 O zi  cu de toate- ploaie și soare, nori și  băltoace, bomboane și cărți, desene pe  străzi,  concursuri  și premii..  fie și măcar pentru  o zi, am fost copii. 

Copii mici, copii mari,  tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii  cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, cătă vreme părinții au viață , ești copilul  lor.
 Indiferent de vârstă.

Are cineva o vorbă.. când nu mai ai mamă, nu mai ai nimic..//

V. este medic,  foarte căutat chirurg,  născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată,  la o petrecere, pe atunci  toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea  ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi  povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ..

  Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,  pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat  că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?//

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem rar, nu știu  cum i se adresează lui nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte  seara aceea.

Și copiii noștri  bucălați,  împărțindu-și cuburile, maimuțoii ( era plină casa de figurine), revistele Rahan,  tractorașele  de plastic roșu,  cățeii  fără codițe.

 Tata și mama sunt în  sufletul meu .
Icoane.

 În dimineața asta ploioasă,  cu gândul la ei, am  dăruit  vecinilor  vase noi ,  lumină și flori. N-am avut albăstrele. Au pus orhidee.

 Și nu le-am spus  tu. //

 Să-mi fi citit cumva cineva   gândul  ?  mi-a trimis o  poezioară, nu știu cine este autorul..

Ce zici? 

în spuză, scânteieri..

  Cerc de foc,  în  lujeri de bozii uscați, adunați  grijuliu  de cu toamnă,

 trosnet , în scară spre cer, prin  zorii  iviți între pleoape grele de somn, 

 perdeaua de  alb , vișini , pruni și gutui,  

 apă neîncepută în oala de lut, 

mâna bunicii adună jarul în vatră,
  foc  rupt  de restul lumii,

 colaci împletiți în  noapte târzie,

 rostuiți  pe câteva scaune mici, rotunde  și ele,

 așezate în cerc  tăinuit,

 vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină  al casei.

 Joimărița  , zicea nașa  Rada, sprijinită în  bățul  alb, noduros,

 Joi Mari , spunea bunica-  rebegite de frig, sufletele   morților se adună la foc, își încălzesc degetele,  li se luminează drumurile.

 Se întorc pe la casele lor.

 Laolaltă, morții și viii , vis și speranță, ieri,  rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și  flăcări,  rugăciune și mit, vrajă în  dimineața rece  de joi.
În revărsat de  zori, urcă  la streșini,  de Moși,  în oale  arse, primesc  neuitarea.
( te rog,ascultă!)
Ai amintiri din săptămâna patimilor? 

Din partea Lidiei

din mers

                                                     O uliță ca oricare alta, dintr-un sat oarecare.
Pentru tine.
Pentru mine este ceva special. Cândva îi știam toate pietrele,  toate tăcerile, mersul drept,  praful gălbui, pârjolit de soarele verilor lungi, albul poleit de razele nopților cu lună.

 Este- puțin de tot  schimbată-   ulița copilăriei și a adolescenței mele.
O revăd, de fiecare dată, cu bătăi adânci de suflet!

 Mereu, din mersul mașinii.  Gardul  este altul, îi ascunde curtea mare,  căreia îi știu fiecare colțișor, chiar acum , după atâția ani, de când  altcineva îi deschide  ușile, ferestrele și tainele.
Este casa în care am crescut și unde fug, cu toate stolurile mele de gânduri, , ori de câte ori îmi este greu sau dor, deschid fereastra dinspre grădiniță,ascult vântul, simt parfumul vieții noastre tihnite .
Florile! lipseau  doar iarna..
De fapt, nu lipseau, pentru că mama uita deseori câteva fire de tufănele..răzbăteau printre straturi de zăpadă, vorbind în felul lor tainic despre trecerea vremii.

Școala - două clase mari, învățământ simultan- și astăzi ca și atunci, pași mărunți, emoții. dor!
Drumul meu se oprește la mormintele părinților.
Liliacul  și-a adunat în mugurași speranța unei primăveri   mai bune.

 

Cursul i-a fost ușor deviat. I-a rămas neschimbat susurul. Bătrânul  Argeș își   toarce povestea, printre  zăvoaie de salcâmi , sălcii și plopi.

Plouă mărunt. apăsător .Drumul trece printre sate cunoscute, taie câteva câmpuri, ajunge în șoseaua națională. Oricât de rece și ploioasă ar fi vremea, nu pot trece fără să arunc o privire în curtea liceului.
Pereții și-au  pus haine și ferestre moderne.  Undeva, înăuntrul câtorva săli de clase , pe coridoarele lungi, este o parte din adolescența mea!
Adun , în fugă , crâmpeie de dor, șterg o lacrimă și trec mai departe.
Vremea își toarnă mersul , în felul ei, mereu altul..
p.s. ai un alt acasă? unde îl păstrezi?