când suntem egali cu zeii

Omul sub vremuri, regele–timp peste și pe lângă noi? Mereu același, de fiecare dată altfel.
Din vorbă în vorbă cu o prietenă-nu voi spune cât de mică este lumea, deși, fizic, ne desparte  Oceanul- am descoperit de ce am devenit eu , într-un fel, colecționară.
 Unii adună tablouri valoroase pentru vremuri tulburi, alții iahturi, castele, arme, bijuterii, blănuri,  brichete, trofee de vânătoare.
 Eu adun șervete și fețe de masă, clopoței, flori și frunze uscate. Păstrez și bilete de intrare de pe unde m-au dus pașii.//
În copilăria mea, săptămânile de dinaintea Paștelui erau dedicate curățeniei și lucrului.
Nu cred să fi fost casă, în care să nu duduie din zori până târziu în noapte războiul de țesut.
Se țesea orice: covoare, macaturi, pături, velințe, preșuri, prosoape, ștergare, pânză de bumbac, de in, de borangic, pentru perdele, lenjerii, cămăși de zi și de noapte, fețe de masă.
 Femeile căutau modele în târguri, la rude, cunoștințe din sat sau din locuri mai depărtate.
Se cunoșteau cele pricepute la năvădit, cusut plăpumi, vopsit firele de lână în culori naturale sau în nuanțe pe care nu prea le-am mai văzut de atunci.
Pentru lenjeriile de pat, ca și pentru fețele de masă și cămășile ce se ofereau din parte miresei la nunți, se croșeta  horbota.
Măicuța avea câteva fețe de masă de-ți era milă să pui mâna pe ele-lucrate în șabace și ajururi, în ploiță de gânduri.
Pânză fină, înălbită  cu leșie, lăsată la geruit în iernile  viscoloase.
Nu le-am pierdut de tot, le păstrez undeva, într-un colț de suflet. Poate că de asta, pe unde mă poartă pașii, caut flecuștețe.
 Ca o prelungire a lumii aceleia curate.
La timpul prezent.
Cum sunt amintirile tale?