Forfotesc în solfegii adâncurile

Ieri,după multe zile cu ploi,soarele de octombrie a risipit norii, arătându-și fața veselă.

 I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!

Vulcanii Noroioși!

Cândva va fi fost mare.Marea Sarmatică.Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații .

Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și  spărturi,fantastic peisaj mișcător.Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri. Brusc, ai senzația  că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru  câteva clipe, privind  doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că  timpul   și-a uitat  măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. 

Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.

Statornică

nestatornicie!

Știam că există, voiam să-i văd. Și s-a întâmplat! Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli

adâncul, fascinație că  poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că  mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri  ține de altă poveste.

Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!

Du-te să-i vezi!

O să-ți amintești  de Blaga. Și de  ”Nebănuitele trepte„

„Gândesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziș din alte zări
sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „

o frunză, o fereastră

Din când în când, cineva- nu știu  cine-  răsfoiește filele blogului meu. De dimineață, s-a oprit aici.M-am oprit și eu.
Ai puțin timp? poate  regăsești ceva din  copilul  care-ai fost.//

   o lume într-un gând 
Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină  se strecoară,  pieziș,printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.//
Zvâcniri  iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc  ușor cu  locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când  îi salt capacul,  câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic  cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat,  se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas  mai încolo,  sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,  vase smălțuite  de lut,  unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva  hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici  nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej. Înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă,  în  toate părțile?