Forfotesc în solfegii adâncurile

Ieri,după multe zile cu ploi,soarele de octombrie a risipit norii, arătându-și fața veselă.

 I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!

Vulcanii Noroioși!

Cândva va fi fost mare.Marea Sarmatică.Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații .

Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și  spărturi,fantastic peisaj mișcător.Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri. Brusc, ai senzația  că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru  câteva clipe, privind  doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că  timpul   și-a uitat  măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. 

Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.

Statornică

nestatornicie!

Știam că există, voiam să-i văd. Și s-a întâmplat! Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli

adâncul, fascinație că  poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că  mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri  ține de altă poveste.

Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!

Du-te să-i vezi!

O să-ți amintești  de Blaga. Și de  ”Nebănuitele trepte„

„Gândesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziș din alte zări
sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „