Din când în când, cineva- nu știu cine-
răsfoiește filele blogului meu. De dimineață, s-a oprit aici.M-am oprit și eu.
Ai puțin timp? poate regăsești ceva din copilul care-ai fost.//
o lume într-un gând
Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape
obosite.
Fire subțiri de lumină se strecoară,
pieziș,printre grinzi.
Liniștea își toarce somnul.//
Zvâcniri iuți, tot mai iuți..tresar, încă o
treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate
ungherele - un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt
capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini
destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați
câțiva ciucuri gălbui.
Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de
păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme, vase smălțuite de lut,
unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la
mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun
cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care
mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de
lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.
Laolaltă.Vremea le-a acoperit în uitare.
Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile
acolo.
În podul casei părintești..
Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă
ușa. A uitat și scara.
M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată
că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.
Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej. Înainte
și înapoi, înainte și înapoi.
M-am întâlnit cu mine.
Suntem ceea ce gândim?
Suntem sclavii emoțiilor?
Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate părțile?
