pe sub uimite gene

Din casa mare, albă, părinții mei primiseră ultima  cameră. Acoperit cu preșuri  de cârpe  țesute în costițe, curate, cum nu prea am mai văzut vreodată,  cerdacul scârțâia apăsat seara, când  talițu  se întorcea  de la zăvoi, ușurel, abia să-l auzi, când  măicuța își făcea de lucru, încolo și încoace...
Odăile bunicilor, mai cu seamă cea dinspre drum, în care măicuța mă ținea lângă ea  duminicile, când se gătea pentru vreo nuntă, miroseau mereu a busuioc și a roșcove. 

Prin fereastra îngustă dinspre grădină, vedeam curtea și bătrânul   nuc, cu lungi ramuri osoase, împletite de ani.
Ningea  mărunt.

 Fără să le pese de ger, mișcându-și pripit ghearele, ca la comandă,  găini albe, pestrițe și roșii culegeau, parcă hoțește, boabele pe care mama le risipea din poala șorțului ei de stambă albastră, păstrat mereu la îndemână, agățat într-un cui în cămara de lângă bucătărie.

Duduia  molatic focul  sub plită, aromă de tei pufăia în  bătrânul ibric, fugea  noaptea cu pierdutele-i vise.
Două paturi, perne moi cu fețe cusute în muște negre și roșii, pereți albi, scrobiți de câteva ori pe an, încărcați cu icoane și poze în rame subțiri de pai împletit, masa cu  două sertare, unul al mamei, altul pentru actele tatei.
Ușa grea de lemn maroniu sta de strajă între  partea  bunicilor și  camera noastră. Auzeam cum se trage  zăvorul și  imediat  mâna  măicuței mă trăgea  după ea. Nu înțelegeam nicidecum de ce mama  nu trecea niciodată pragul înalt.

Mă răsfățau cum știau  bunicii,  mă ținea lângă  ea, mereu temătoare, mama.

Fratele meu  avea să  se nască un an mai târziu, în casa noastră,  zidită într-o vară.//
Cu pâlpâiri de flăcări jucăușe în obraji, dimineața își limpezea alene mersul. În spațiul dintre sobă și ușă, nestingherit, focul  țesea  semne  gălbui, miraculos  joc  de figuri  în hârjoană.

La cinci ani, viața începea cu  noaptea în cap.

Ningea cuminte… mama și nucul, urme de  păsări, boabe și pași, curtea și  norii, într-o   amețitoare, neisprăvită poveste.

fără binoclu

 Dincolo de fereastră,  holteiul octombrie se alintă rebel, în ștrengăria-i copilărească.

Cu degete lungi de pianist îndrăgostit , plouă din plete șuvoi  copt de chihlimbar crocant,  stropit discret  cu   zahăr ars.

 În mers  de trubadur , risipește printre crengi  fire lungi de roșu fistichiu,   atinge tandru codițele  frunzelor  scăldate în lacrimi reci de brumă. Se face nevăzut. . .

Trezită cu noaptea în cap,  de sub pleoape grele de reverii,  strada alunecă printre oameni și vise. 
Șterge în fugă  năsucuri de copii guralivi, bălăngănind ghiozdane doldora de  povești cu bastonașe, alune și urși.

Faruri grăbite, fete cochete, blugi și berete.

Indiferent, un câine și-a lungit de tot cerceii din urechile   verzi..

 Zadarnic așteaptă covrigi.

Clipește  bleg.

  Îi este egal, dacă lumea se duce sau vine.

 Dimineața, aromată  ca o ceașcă de cafea bună, rămasă pe masa  din balcon,   râde în crâmpeie de cer albastru.  

 Printre nori, se arată o  frunte de soare  cu dinți.

 Sprijinit în cot străveziu,  și-a pus cozoroc dublu. 

Mi-e dragă clipa!

 Aș fi vrut să fiu cu tine!

Obs.  Am însăilat, în mare grabă,   duzina  împrumutată de la psi

p.s.  ce spui?