nu scriu versuri..iubesc Poezia

  motto: varsta nu te apara  de dragoste, dar dragostea te apara de varsta.
Coco Chanel

Stiu sa ma bucur, stiu sa zambesc,
 numar in gand  stele, ma mai ratacesc;
 invat mereu alfabetul stiintei de lume,
imi caut de drum, imi caut de nume!

 
dar  de ziua mea, de la o prietena draga!

dar de la   Modart!

Darul Sarei:

străzile au amintiri..

În imensa limpezime a zilei, din strada principală, relativ cuminte  la ora prânzului,  agitată zgomotos  dimineața și seara, când bolizi puternici aleargă din centru către Drăgășani,  se desfac,  tăcute,  străduțe  străjuite de castani   cu muguri în palme.

Se simte o anume suavitate în tot ce se vede, un   mișcător spectacol  colorat,   oameni ducându-și încoace și încolo, adevărurile , grijile, bucuria, problemele.

 Vile micuțe, curți îngrijite, iarbă, flori, liliac îmbobocit, parfum  de primăvară domoală .

De sub un zarzăr aplecat rugător dintr-o curte, peste  gard,  o plăcuță obișnuită , deloc îmbătrânită, alb pe albastru , indică  un nume .  

Prima reacție este uimirea..gândul aleargă ..

Eram prin clasa a șasea.
Sub lumina piezișă a lămpii cu picior înalt,  în ciuda insistențelor mamei  , care îmi tot repeta că o să fiu domnișoară cu ochelari, tot amânam  culcarea.

 Domnul Fulga, profesorul meu de limba română, ne  recomandase să-l citim pe Sadoveanu.
 Știam pe dinafară  cam tot textul din manual  despre domnul Trandafir. Îmi plăcuse mult Dumbrava minunată! Plânsesem  citind Un om năcăjit..

Bibliotecara, o figură vioaie,  mereu zâmbitoare,  mă știa bine, eram cititoarea ei grijulie, îi aduceam cărțile cu o zi înainte de termenul   înscris într-o fișă păstrată în cutiuța de lemn gălbui, mereu la îndemână.

Rafturi ticsite cu cărți,  podele mirosind mereu a motorină..

 Împrumutasem două cărți- Nicoară Potcoavă și  Mitrea Cocor.

N-am înțeles  atunci mare lucru din lectura romanului istoric, aveau să treacă niște ani, până să reușesc să-l citesc pe Sadoveanu  cu plăcere.

Cealaltă  carte,  puțin mai voluminoasă decât o revistă,    foi aspre,  copertă neagră,   editura Pagini alese, dacă nu greșesc,  povestea despre un copil orfan, argat pe o moșie, mai apoi soldat, prizonier, activist de partid școlit în armată, întors  schimbat acasă, Mitrea Cocor.

Cred că s-a făcut și un film

.. Ceva mai târziu, pe la colțuri,  se vorbea că  marele Sadoveanu ar fi scris intenționat  o carte slabă, tocmai pentru  a nu fi luat în serios în acei ani..

Unii insinuau  chiar că  scrierea nici măcar nu i-ar fi aparținut.

După 1990, circula și un fel de dezvăluire senzațională, am citit  prin nu știu ce ziare că autorul ar fi fost un poet modest, care avea,  pe atunci, nevoie de protecție..//

Citind numele străzii din fața mea, o întrebare îmi vine în minte-dacă literar, Mitrea Cocor nu valorează nimic, cum se face că o stradă dintr-un municipiu important îi poartă numele?

Să nu fi auzit mai-marii orașului că și Ceahlăului literaturii române   fruntea i-a fost umbrită de întâmplări mai puțin frumoase?

Acasă,  apelez rapid la internet- și în Pașcani, orașul natal al lui Sadoveanu , Mitrea Cocor își păstrează,   de ani buni,  nestingherit,  locul  de cinste pe o stradă..

p.s. cunoașteți străzi cu nume nepotrivite?

cui nu-i place

  vârsta mea, să n-o apuce;

este vorba unui artist, invidiat nu doar de confrați.

Colonel și contabilă.

Împreună de când îi știu. Și tot de atunci, militar pensionar.

 Înalt, distins, dungă impecabilă la  inconfundabilii pantaloni bej,  politicos, până la o provoca admirația totală a doamnelor de prin  blocurile vecine și reproșul nerostit al bărbaților, obișnuiți să intre primii în scară, prefăcându-se că au ambele mâini ocupate , așa că , la o adică, deschid ușa cu piciorul..

Când salută, colonelul se ridică de pe bancă și după sărut mâinile/mânușițele, rostit apăsat de după mustățile  brumării-stufoase, surâde galant, adăugând o întrebare- două, la care , musai, tre să răspunzi, atât de bine își concepe  micul discurs.. .//

 Autoturism  elegant,  nou- nouț. Apartament micuț. Cu toate îmbunătățirile, le știe oricine, indiferent de oraș- gresie/faianță/termopane, centrală  , n-am uitat nimic, sper.

Asta înseamnă viață civilizată,  chiar prea civilizată, da? dacă ar fi să asculți  antenele  din fața blocului,  mă refer la  doamnele care știu tot ce mișcă. și nu doar atât.

Doar ei doi știu de ce au ales să fie președinte  al asociației de proprietari și administrator. Știi cum sunt gurile rele- ce le mai trebuie atâția bani, domle, au pensii mari, tot ce le trebuie, nu tu copii, nu tu nepoți, strânși la pungă, mamă, mamă, nimeni n-a văzut ceva de la ei, nimeni nu le calcă pragul..

Doar de sărbători se aprinde lumina în toate încăperile casei, centrala de apartament funcționează din decembrie până la sfârșitul lui februarie.

Militar obișnuit cu frigul, contabilă, înconjurată de cifre..

Prin aprilie trecut, brusc, doamna , puțin peste  șaizeci de ani, s-a stins.

A plâns mult colonelul, a suferit vizibil, mult timp nimeni nu l-a mai văzut.

Antenele anunță că  este undeva,  pe la Ploiești, la o fiică,  dintr-o căsătorie trecută.  Fata l-a luat la ea, cu pensie și mașină.

De ce să-i  judeci  pe oameni?

Gura lumii slobodă//

De sărbători, în ferestre jucau luminițe răzlețe.

L-am și văzut într-o dimineață.

Pentru o clipă, i-am zărit surâsul, în salutul reverențios..La mulți ani, cu jumătate de gură.//

De câteva zile, toată casa este luminată.

Dacă treci pe sub fereastră, nici nu se poate altfel,  auzi râsete- păi nu știți, așa este pe la ei, pe acolo unde s-a născut, la moarte lumea râde, că se întristează la naștere, zice una dintre antene.

Colonelul n-a putut supraviețui prea mult dispariției soției.

Mă gândeam  așa, eei, mă gândeam, gândul aleargă, nu-l duc eu- ce ți-e omul..adună, strânge, repară, se bucură puțin, se întristează mai mult și dispare.

Nu rămâne nici măcar umbra.

Cu unii , se șterge și numele.
Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător. Marin Preda.

p.s. moartea este un tabu?