Mască peste mască

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu””

W Shakespeare

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni ,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva , care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să iti asumi nu știu cate categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată in adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obisnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiasi zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care ii întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimam, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, viața ne dăruiește ce vrea ea.

crezi?

http://ampress.ro/fapt-divers/destinul-din-spatele-numelui-vezi-cum-iti-este-influentat-destinul-de-nume/

un om

avea un sentiment pe care  nu și-l putea explica; și atunci a modelat un  pic cu degetele un boț de lut. Și a lăsat lutul în drumul său.
Dacă o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te  cuprins de același sentiment, pe care  nu ți-l poți explica.
Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de ani între gestul lui și trecerea ta. 
Antoine de Saint-Exupery

Întrebarea ar fi- încotro? p.s. fotografia  am împrumutat-o de la  Angela.

la răscruce, în doi

Când am primit   de la fosta mea colegă de liceu mănunchiul de sfaturi extrase dintr-un manual  conceput  în 1955, avându-le  drept  destinatare pe  proaspăt căsătoritele doamne sau pe  aspirantele la titlul de femeie la casa ei, recunosc, n-am  reflectat deloc asupra celor scrise acolo.

 Am citit, m-am distrat, pentru câteva clipe le-am avut în fața ochilor pe  tinerele cu panglicuțe în cosițe, ținând două degete în dreptul buzelor, semn că  ai lor  micuți  dolofani să se retragă  în pătuțuri, că vine tata, dacă aș deschide o paranteză, aș putea zice vezi tu pe dracu, hai, recunoaște că nu-ți este deloc străină expresia..

Astăzi, acum, în clipa asta, chiar mă gândesc la ce am citit în manualul cu pricina.

 Fetele de  măritat, orășence sau  țărănci, învățate sau fără școală, veneau cu  cinstea și  cu zestrea. 

Ca  o compensație, cumva, pentru ce urma să se întâmple.

 Soția era sortită să rămână acasă,  să facă și să crească copii, gătea, spăla, primenea..unele, cele bogate, aveau ajutoare, așa că își puteau permite să aloce timp  zilnic  pentru a se păstra frumoase și proaspete pentru când venea EL acasă, obosit, de la  muncă.

Pentru el, așadar.

 El aducea banii.

Femeia, vorba lui Tibi, era, într-un fel, sclava.

 Lipseau lanțurile.

Citeam pe undeva, parcă Rousseau zice  că ne naștem liberi, dar toată viața purtăm lanțuri..

Revin  la tânăra  de atunci  și o  văd- toată ziua face aceleași treburi pentru casă, dar nu uită să  se dichisească. 

De ce? Pentru el! 
Să se simtă el bine, când vine, el poate fi un pic mai frumos decât dracu, zicea bunica, mă rog, nu este regulă..ea- obiect decorativ vorbitor, și uite așa  trecea viața.//

Astăzi, 2012, la  mai bine de juma de secol.

 Multe s-au schimbat, multe au rămas.

 Zestrea există,  o aduce el- casă, mașină, cont, poziție socială. Să fie băiat bun, zic părinții, să fie sexi, zice ea, și , neapărat să aibă cont.
 Unele sunt mai puțin pretențioase, nu contează vârsta,  nici înălțimea, nici  circumferința.. important este contul.

Fetele  se aduc pe ele, serviciul se numește job, în multe cazuri , cei doi sunt foști  colegi de facultate/serviciu etc.  Nu este obligatoriu certificatul de căsătorie, biletul vacii îi spune cineva, există căsătorie de probă, cred că este cea mai adevărată .

Dacă ambii lucrează, ceea ce îi unește  ar fi cariera,  stresul,  creditele, dacă  n-a venit și contribuția parentală. 

 Ziua- muncă, trafic, el , mașină, ea , mașină, colegi, competențe, euri, masa la restaurant cu  gașca de la serviciu,  casa este locul unde vin să facă duș, să se schimbe, vorbe, facturi, telefoane, unde este încărcătorul, una alta, serile  sunt tot mai scurte și cam la fel-politică, pe ecranul televizorului tot mai multe fete dezbrăcate, este criză mondială,  francezii au ieșit din casele lor , 80% s-au dus la vot,  somnul, deșteptătorul, tocmai când somnul este mai dulce, ziua următoare,  mașina pornește mai greu, se mai naște câte un copil,  bonă, pamperși, grădiniță particulară, prin bucătărie  doamna trece rar- totul  se ia de pe raft,  în locul panglicuțelor, se merge la sală, bronz artificial,  sâni artificiali..

Și atunci, ca și acum, există reguli, viața adevărată  este dincolo de ele, fiecare  ființă, fiecare familie își  duce propriul drum.

În linii, coclauri, poteci,  direcții  mereu schimbate..

Greșesc? 
p.s uitasem să-ți spun că românul  n-a uitat să zâmbească- ascultă!
 Pentru că astăzi, domnul Ponta are o zi  specială,  n-au întârziat să apară poantele.

 Cică :

 -lista cu membrii  guvernului  de formula I  va fi anunțată   pe la 21, 15, ca să-și facă și crinul somnul de frumusețe,

-planul de investiții al Guvernului  se anulează, deocamdată, banii fiind dați pensionarilor. Nu de alta, dar să nu moară toți până la votare;

- sute de tineri , cu  pixuri, coli, laptopuri  etc..așteaptă, deja,  în Piața Universității, lista cu noii guvernanți, ca să-și strige, în sloganuri, bucuria;

-domnul Mircea Diaconu  îl va interpreta pe ministrul culturii, cortina este transparentă,  nu se știe câte acte are  noua piesă;

- domnului prim- ministru în așteptare îi place mult Bacovia, de aceea,  o preferă pe doamna Rovana Plumb  la Mediu;

-este un banc cu domnul Marga și limba română,   se spune doar la ureche(a) externă;

-potrivit  părerilor unor ziariști, noul guvern ar fi cel mai  bogat din istorie,și dacă nu este,  va avea grijă să fie!

Nu-i așa că ziua de luni este cea mai simpatică din toată săptămâna?

în oglindă

 În frunze galbene și roșii, toamna își risipește, tăcută, podoaba, scăldată cu  lacrimi  reci  de brumărel.

Dincolo de  poieniță, pădurea, încă în ie vie, privește cerul pe sub  gene colorate. Între două înghițituri de cafea- extraordinară licoare în dimineți  cu ochelari cețoși, las gândurile  în voie. Lumea are probleme grave- salarii, pensii, case, conturi, burse,  politică , divorțuri, orgolii, polemici, greve.
  Nu mai rămâne loc pentru lucruri mărunte, aparent nesemnificative.

Nu știu de ce, astăzi , parcă le văd altfel.//

O știam din auzite- profesoară de excepție, într-un oraș obișnuit, circulă repede și bunele și relele, femeie talentată, pasionată, frumoasă chiar, deși prea aspră pentru o profesoară. Două fete, deștepte și ele, soțul, profesor. Într-un anume moment, ce-o fi fost în mintea ei, a dat una dintre fetițe, șapte ani avea atunci, spre adopție, unei cumnate. La început, au convenit  doar scriptic, știi, pentru avere, hârtiile  au limbajul lor, sentimentele  sapă urme adânci, taie în carne vie. 

Fata și-a găsit în unchii adoptivi părinții adevărați. Au trecut anii, surorile au devenit tot mai apropiate, mama lor naturală, tot mai departe.

Într-o bună zi, gloria profesoarei s-a scris la imperfect.

Singură. 

Tot mai singură. Zadarnice rugăminți, vizite, implorări.

Fetele sunt în Franța, ea își caută liniștea în București, pe lângă o nepoată de văr de-al doilea.//

O frunză veștedă plutește ușor, se înclină tăcută , fără mișcări  de prisos,  se așterne în iarbă.

Vremea își toarce clipele.

La blocul din față, cineva cară niște pături, un sac transparent burdușit cu haine, cărți ,  farfurii, ține piciorul în ușă, până scot frigiderul, aragazul îl iau mai pe seară, când ies de la servici. 

Îi știam de multă vreme, dom colonel, drept ca  bradul de sub fereastră, mustață, sărut mâinile , doamnelor, costum impecabil, mașina  oglindă, să te vezi în ea.

Problema lui- copiii, îi voia ca la armată- disciplinați, în paturile lor, odată cu găinile. Sătui de reclamațiile lui dom colonel, cu nevasta-n portofel, râzi tu, râzi, dar între coriști era și fiul meu cel mare, într-o zi, mai către seară, au scos un smoc serios din gardul viu și i l-au dus cadou la ușă. 

Ce discuții, ce tărăboi, acasă, la școală, ei, vremuri...

El și doamna au adunat toată viața. Nu cred că au dat cuiva vreo bucățică de pâine. 

Rămas unei nepoate din Ploiești, apartamentul a fost vândut. 

Oameni tineri, proprietarii vor să se instaleze în casă nouă.

Vânzoleala din fața scării m-a dus cu gândul, n-o să-ți vină să crezi- la  Gandhi.

Să nu spui, cumva, că în fiecare clipă, îmi vine în minte câte un gânditor, cineva mi-a trimis un mail.

Viața m-a învățat că lumea este amabilă , dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste,  dacă eu sunt trist; că toți mă iubesc,  dacă și eu îi iubesc; că toți sunt răi,   dacă eu îi urăsc; că există fețe zâmbitoare,  dacă eu le zâmbesc; că exista fețe amărâte,  dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită,  dacă eu sunt fericit; că lumea se supară,  dacă eu mă supăr; că exista persoane recunoscătoare,  dacă eu sunt recunoscător.

Viața este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâmbetul.  

Atitudinea pe care o am în fața vieții este aceeași pe care viața o va lua față de mine.

Cine vrea să fie iubit sa iubească!

Unicul motiv să fii fericit este  ca tu hotărăști să fii fericit!

p.s. tu ce spui?

viața în peșteră

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/care-pe-care.html

 Am ajuns aproape întâmplător la Gloria Swanson.

Fascinantă biografie a acestei actrițe celebre,  născută într-o modestă căsuță în Chicago. A trăit 84 de ani, 27 martie 1889- 4 aprilie 1983.

 Era recunoscută  nu doar pentru  rolurile din  din filme, la început în  cele  mute, nu vorbele contau, expresivitatea ei fiind  uriașă,  cât mai ales, datorită fabuloaselor ei garderobe, care înnebuneau lumea, prin combinațiile fascinante, ornamentate  cu  pene de  păun și de struț, bijuterii tulburătoare, copiate în toate colțurile lumii.

Se spune că a fost femeia cea mai fotografiată  din toate timpurile.

A făcut film, teatru, televiziune, afaceri, a scris mult, a călătorit cât a dorit, a abordat științific probleme de sănătate, pledând în favoarea  hranei naturiste.

Dacă profesional , a uimit lumea,  nu mai puțin celebră a fost viața ei particulară, Miss Swanson, așa i s-a spus, totdeauna,  a avut mai multe căsătorii.

Provenea dintr-o familie destrămată, iar această tragică experiență și-a pus necruțător pecetea  pe întreaga-i viață.
Prima căsătorie, cu Wallace Berry ,  a durat doi ani și a fost un eșec groaznic.

Au urmat alte mariaje , unul mai întunecat decât altul

Și pentru că ea spunea  În ziua în care i-am intentat proces de divorț  lui Mihael Farmer, am fost gata să mă retrag într-o  grotă din pustiu pentru a –mi regândi viața , mi-am amintit că am niște fotografii cu o peșteră , primite de la o prietenă, pe mail.

Iată ce se poate face dintr-o grotă.

p.s. ai părăsi confortul de acasă , pentru a trăi  în peșteră de stâncă, vorba poetului?

cui nu-i place

  vârsta mea, să n-o apuce;

este vorba unui artist, invidiat nu doar de confrați.

Colonel și contabilă.

Împreună de când îi știu. Și tot de atunci, militar pensionar.

 Înalt, distins, dungă impecabilă la  inconfundabilii pantaloni bej,  politicos, până la o provoca admirația totală a doamnelor de prin  blocurile vecine și reproșul nerostit al bărbaților, obișnuiți să intre primii în scară, prefăcându-se că au ambele mâini ocupate , așa că , la o adică, deschid ușa cu piciorul..

Când salută, colonelul se ridică de pe bancă și după sărut mâinile/mânușițele, rostit apăsat de după mustățile  brumării-stufoase, surâde galant, adăugând o întrebare- două, la care , musai, tre să răspunzi, atât de bine își concepe  micul discurs.. .//

 Autoturism  elegant,  nou- nouț. Apartament micuț. Cu toate îmbunătățirile, le știe oricine, indiferent de oraș- gresie/faianță/termopane, centrală  , n-am uitat nimic, sper.

Asta înseamnă viață civilizată,  chiar prea civilizată, da? dacă ar fi să asculți  antenele  din fața blocului,  mă refer la  doamnele care știu tot ce mișcă. și nu doar atât.

Doar ei doi știu de ce au ales să fie președinte  al asociației de proprietari și administrator. Știi cum sunt gurile rele- ce le mai trebuie atâția bani, domle, au pensii mari, tot ce le trebuie, nu tu copii, nu tu nepoți, strânși la pungă, mamă, mamă, nimeni n-a văzut ceva de la ei, nimeni nu le calcă pragul..

Doar de sărbători se aprinde lumina în toate încăperile casei, centrala de apartament funcționează din decembrie până la sfârșitul lui februarie.

Militar obișnuit cu frigul, contabilă, înconjurată de cifre..

Prin aprilie trecut, brusc, doamna , puțin peste  șaizeci de ani, s-a stins.

A plâns mult colonelul, a suferit vizibil, mult timp nimeni nu l-a mai văzut.

Antenele anunță că  este undeva,  pe la Ploiești, la o fiică,  dintr-o căsătorie trecută.  Fata l-a luat la ea, cu pensie și mașină.

De ce să-i  judeci  pe oameni?

Gura lumii slobodă//

De sărbători, în ferestre jucau luminițe răzlețe.

L-am și văzut într-o dimineață.

Pentru o clipă, i-am zărit surâsul, în salutul reverențios..La mulți ani, cu jumătate de gură.//

De câteva zile, toată casa este luminată.

Dacă treci pe sub fereastră, nici nu se poate altfel,  auzi râsete- păi nu știți, așa este pe la ei, pe acolo unde s-a născut, la moarte lumea râde, că se întristează la naștere, zice una dintre antene.

Colonelul n-a putut supraviețui prea mult dispariției soției.

Mă gândeam  așa, eei, mă gândeam, gândul aleargă, nu-l duc eu- ce ți-e omul..adună, strânge, repară, se bucură puțin, se întristează mai mult și dispare.

Nu rămâne nici măcar umbra.

Cu unii , se șterge și numele.
Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător. Marin Preda.

p.s. moartea este un tabu?

se spune

   că  viața fiecăruia este un fel de galop, o acrobație, în care  tălpile se sprijină pe spinările a doi    cai nărăvași, alergători neobosiți. Identici, în marea cursă.

Unul este destinul.

Celălalt este liberul arbitru.

Tu, eu, noi trebuie să alegem. Clipă de clipă.

Mai ales, când ne îndoim.

Pe care îl lăsăm în pace?

Pe care îl strunim cum putem mai bine pentru binele propriu?

În povești, orice este posibil.

Un chinez bătrân , cu barba până către pământ, se trezea , zilnic, înainte de răsăritul soarelui  și urca , din greu, pe muntele  din apropierea casei lui. Privea râul , care își susura mersul domol printre ierburi , lua o pietricică și o arunca în valuri.

Fiii lui nu l-au întrebat niciodată nimic. Au făcut la fel.

Nici copiii fiilor n-au pus întrebări.

Fiecare se trezea în zori, urca muntele, privea râul, lua o piatră și o arunca în râu.

S-au născut și strănepoți. Toți păstrau tradiția.

 Într-o dimineață, s-au întâlnit toți la adunat de pietricele.

Cel mai mic , văzându-l pe bătrân doar piele și os, a ridicat ochii spre el și  i-a spus:

- Bunicule, cărăm de ani de zile pietre, le aruncăm în râu. Muntele nu s-a urnit. Nici râul n-a secat.Niciunul dintre noi nu va mai fi viu, când  muntele ăsta va fi urnit.

Bătrânul și-a mângâiat strănepotul  și- i-a spus:

- Ai dreptate astăzi.

Eu tot cred că odată și odată, muntele  ăsta va fi urnit.

p.s.

Suntem în stare să perseverăm, crezând în miracole?