cozonac cu ouă roșii!

De sub broboada ei albastră  aruncată pe umerii-i scăldați în rouă, noaptea se  topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare, pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.

Cum să uit  hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de  special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până  în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea...

Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui, așteptam cuminți   până când mama închina cu flacăra sfințită  toate ușile, iar  tata să  pună  la fiecare intrare și sus pe stâlpul porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte, plăcerea ei!

Se auzea mers de căruțé, soseau rude  din satele vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele cailor, pe speteaza  leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.

  Și când, mândru, soarele se ridicase, ne  așezam laolaltă în curte, la masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și  cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu numele...

 Cozonac cu ouă roșii!

Toate sunt departe, atât de aproape!

Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de  suflet!

Nu  știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
 Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
 Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa. 
Zăvoiul, lunca și Argeșul  încingeau  cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!