Se afișează postările cu eticheta spectacol cu măști. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta spectacol cu măști. Afișați toate postările

joi, 10 martie 2011

a fost ca ieri

Deunăzi, LIALIA  mi-a trimis   o leapșă.
Am cerut o zi amânare,  am întârziat mai mult, așa că musai trebuie să mă  conformez.
Întrebarea era- ce-ai fi vrut să fii?
 Ce nu știu eu dacă Lia știe este că , probabil, fac parte din generația părinților ei. Asta înseamnă  că pe atunci,   nu prea îmi umbla gândul la ce-mi doresc să ajung , când voi fi mare.
Totuși, două evenimente petrecute în clasa a III-a, la distanță mică unul de altul, parcă mi-au dat, cumva,  de gândit.
Învățătoarea nostră, doamna Ana Tănăsescu despre lumea zicea că are cerul gurii crăpat, ceea ce în traducere liberă înseamnă că era foarte rea-  nici eu n-am scăpat de meteahna dumneaei de  a nu trece cu vederea erorile școlarilor mici și neputincioși- într-o zi s-a îmbolnăvit.
Acum , dacă am deschis paranteza, trebuie să spun că în clasa I, temuta doamnă  învățătoare,  mi-a aplicat o corecție strașnică la palmă, pentru că îl confundam pe  t  cu d. Greu de explicat de ce , dar , țin minte ca astăzi- mi se cerea să scriu- Ileana caută cartea..eu scriam –Ileana caudă cardea.
Am avut palmele umflate două zile. Mare tărăboi a făcut tatăl meu , doamna a renunțat la metodele ei , apoi s-a îmbolnăvit și a venit domnișoara Silvia.
Era drăguță tare, îmbrăcată frumos, avea părul rebel, nu coc cât claia , ca doamna Ana.
 Domnișoara ne iubea  mult, așa că a scris pentru noi  roluri în  Albă ca zăpada.
S-a gândit, s-a tot  gândit dumneai cum să ne împace, nu i-a fost ușor deloc. Eu eram împărăteasa, iar Aurelia, cu care împărțeam pe atunci gloria clasei, a primit rolul Albei ca Zăpada. Nu mi-a surâs deloc ideea, se înțelege de ce -   Făt-Frumos era problema, dar n-am avut încotro.  Oricum , purtam coroană, de la început, până la sfârșitul rolului.  
 Partea de vrăjitorie i-a revenit Ninei Dinu,  era brunetă și robustă.
Mie mi s-a completat participarea la spectacol , ca  floare albastră într-un fel de balet, când noi, vreo nouă fete, îmbrăcate în rochițe de hârtie creponată în culori diferite, dansam în jurul Albei ca Zăpada,  moartă de-a binelea, pentru că înghițise mărul otrăvit, îndesat aproape cu forța de vrăjitoarea Nina Dinu..
 Prestația mea de regină, posesoare de oglindă fermecată, a impresionat sala plină cu mămici, tătici, mătuși, vecini, rude. Domnișoara îmi împrumutase rochia ei bleumarin plisată, asortându-mi o eșarfă argintie, drept cingătoare și mărgele mari, lucioase,  în jurul gâtului.
Coronița era mult mai frumoasă decât a Albei ca Zăpada!
Hotărât lucru, puteam fi artistă.
 La serbarea de sfârșit de an, domnișoara m-a ales să dirijez corul școlii- școală de patru ani.
Tocmai primisem de la mătușa mea, sora cea mică a tatei, o bluză albă cu buline albastre și multe   volănașe. Eram atât de mândră de rolul meu de dirijor  și de bluza  mea apretată , că am terminat de dirijat cântecul, cu o strofă mai devreme.
Spectatorii au crezut că așa face un dirijor adevărat- se retrage, lăsând corul să arate că,  atât de bine a fost pregătit , încât  poate cânta singur. Aplauzele nu se mai sfârșeau.
S-a mai întâmplat în liceu, când profesorul de economie , domnul Nasta, a pregătit cu noi, trei fete și un băiat din clasa noastră și alte două colege dintr-o clasă mai mare Fetele Saftei. Eram fata mijlocie. Deja aveam fler, mișcare scenică, o anume lejeritate în exprimare. 
Să zic că  mi-am dorit vreodată să fiu artistă?
Nu . Chiar nu.
Cam atunci,  Violeta, premianta liceului, numele de familie nu mi-l mai amintesc, a reușit la facultatea de teatru –  toate fetele erau în delir.
Eu , nu.
 După niște ani, profesoară fiind, am pregătit cu fiecare promoție de copii câte o piesă,cu mare drag. //
Cred că momentul în care am știut ce vreau să fiu, și de atunci n-am renunțat niciodată, a fost în clasa a V-a .
Profesorul meu le limba română, domnul Fulga, a scris pe colțul din dreapta al tezei mele câteva fraze.
Nu le-am uitat niciodată.
  http://incertitudini2008.blogspot.com/2008/05/profesorului-meu-de-limba.html
A trebuit să lupt, da , să lupt, mai târziu ,  cu     îndârjirea tatei care , îndrumat de directorul liceului, fostul meu profesor de fizică din gimnaziu,  a trebuit să urmez secția  real.
Nu mi-a fost deloc ușor.
Se făcea carte, carte serioasă. Am avut niște profesori extrem de exigenți, cărora le datorez mult
. Lucram la matematică, fizică și chimie  și-mi doream să devin profesoară de română.
N-a fost simplu.
 Am reușit la facultate cu o concurență de paisprezece candidați  pe loc. Cu bursă.
 Abia atunci, tatăl meu a fost fericit.
Dacă ar fi să-mi aleg astăzi meseria, tot profesoară de limba română mi-aș dori să fiu!.//
Transmit leapșa prietenelor mele- Cati, Mirela, Arcadia,  Angi , Gabi ( supraviețuitor).
Mă gândisem și la vreo două nume masculine , dar  nu vreau să fiu refuzată..
p.s.
tu ce-ai fi vrut să fii?

vineri, 25 februarie 2011

simplificări

 Fiecare problemă pe care am rezolvat-o a devenit o regulă, care, pe urmă,  mi-a servit la rezolvarea altor probleme.   R. Descartes.

Într-o bună zi, măgarul unui țăran căzu într-o fântână.
Nefericitul animal  zbiera fără încetare. Neajutorat,  țăranul căuta să vadă ce e de făcut. Două zile, omul își bate mintea, fără să mănânce, fără să doarmă.
Nu-i venea nicio soluție salvatoare în minte, așa că, stând el pe o piatră și frământându-și  mintea,   îi vine un gând-  măgarul era prea bătrân, ca să-i mai fie de ajutor, cerea hrană și apă, fântâna era secată și trebuia  să fie acoperită, pentru ca să poată săpa alta nouă.
Își chemă vecinii să-l ajute.
Fiecare apucă câte o lopată, întrecându-se să arunce pământ în fântână.
Măgarul, cât era el de speriat, a priceput ce i se pregătește și a prins să zbiere și mai tare și să se zbată. El zbiera, țăranii aruncau lopeți de pământ.
Dintr-odată, ca prin minune, măgarul se oprește din zbierat.
Nedumerit, țăranul privește în fântână.
Rămâne uimit de ceea ce vede. Îi cheamă și pe vecini să se uite- după fiecare lopată de pământ aruncat, bătrânul măgar se scutura de noroi și pășea deasupra.
În curând, când țăranii obosiseră aruncând lopată după lopată,   măgarul, ajuns la  gura fântânii, sare peste ghizduri, se  scutură bine, trage aer în piept  și pleacă prin curte.
Țăranii privesc uimiți.//
Am citit demult povestioara, mi-a venit în minte, gândindu-mă la câte se întâmplă  în jur.
  Dacă  micul spectacol este alegoria , iar animalul și țăranii îți amintesc de cineva, înseamnă că putem găsi morala. 
p.s. ce spui?