Se afișează postările cu eticheta testament. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta testament. Afișați toate postările

marți, 27 noiembrie 2012

aș putea să înșir

citate din toți clasicii, de-ai noștri sau de pretutindeni.
Aș putea găsi  texte cunoscute, în versuri sau în proză. Câte nu s-au spus, câte nu s-au scris despre recunoștință.
Cu toate astea,  uităm de fiecare dată sau poate că nu- este extraordinar să ții minte ce trebuie! uităm, ziceam să  lăsăm , din când în când , fruntea jos de tot și, smerit, să  ne îndreptăm gândul către cei care ne-au fost alături în  tot felul de momente. 

Adevărat este că, vorba latinului, câtă vreme vei fi fericit, vei număra mulți prieteni.
 Se schimbă situația, aproape total, când  ești în impas.
Atunci  îți sunt în preajmă, adulmecând, dușmanii.
 Te slăbesc oare atacurile? Cineva zice că dacă nu te ucid te fac mai puternic.
Așadar, le ești recunoscător lor? 

Dușmanilor?
Am găsit un text  extraordinar, poate că tu îl vei fi citit, și eu l-am mai citit cândva, astăzi, de câteva ori!//


Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 
Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 
 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu "Rinocerii" la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.
Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.
Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.
 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.
 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.
A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).
Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.
Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.
El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.
Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?//
Eugene Ionesco, Testament

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Călimara și laptopul

Mi-am cumpărat de-o săptămână, la mâna-doua, un laptop
Și, de atunci, închis în casă, și zi și noapte scriu nonstop,
Subiectele îmi vin pe bandă, nu pot să spun  că le duc lipsa,
 Și nu mă dezlipesc de taste, nici de-ar veni Apocalipsa..
 Ilie Bâtcă, Tolba cu săgeți


Prima carte cu autograf  am primit-o  în ultima clasă de liceu. Scriitorul, aflat într-o vizită în școala noastră, era  ministrul învățământului din acea vreme.
Au trecut, în galop, anii, filele cărții s-au îngălbenit, foșnesc sfios, la atingere, doar amintirile.Trestii agitate ușor de întâmplări, ele se plimbă nestingherite, prin cotloane de suflet.
În biblioteca mea, s-au adunat multe cărți, pe a căror primă pagină, persoane dragi  au revărsat  gânduri, impresii, vise.
Revăzându-le, de fiecare dată, simt freamătul emoției.//
S-a întâmplat deunăzi. 
 Într-un plic gălbui, o tolbă!
Vânătorul, un prieten virtual,  domnul colonel Biliuță. Mie așa îmi place să-i spun, chiar dacă autorul cărții este  jurnalistul Ilie Bâtcă.
La câte săgeți a trimis și câte ținte a ochit, unii l-ar asemăna cu  Ilie, cel  care, în plină vară, în caleașca lui zburătoare, cutreieră cerul în  vârtejuri de  tunete și trăsnete !
 În cele 120 de pagini, câte încap în 45 de parodii cu gust de migdale amare, cartea- pamflet  se citește pe nerăsuflate!
 Sigur  o să-mi dai dreptate.
  Rulat  în   gradată gamă de metafore subtile, dialogul viu  cu multe celebre poeme  clasice, aduse la timpul prezent, construiește o vastă alegorie scenică, pe care se mișcă   o lume  complicată, colorată, măcinată de  convulsii   de tot felul.
Lumea zilelor noastre, plină de orgolii, patimi, și  politică nici curată, nici murdară, fantasme la picioare îi stă țara, arătând ca o epavă, interogații fără răspuns Se-ntreabă atunci cetățenii:/
 de-i facem cadou Cotrocenii/
renunță la una din case?, tărăboi pe scena politică Să-și arunce vorbe de ocară, reci/Nicidecum să scoată săbiile  din teci,  speranțe așteptați sentința, totuși, feții mei,  temeri și trădări, umilințe și  urcușuri, nădejdea se topea la soare, hulă și mită Copleșiți de ură, să le scoată ochii/C-au dat pe poșete banii, și pe rochii,   orchestrație pe  drum de căruțe, cu socri bogați și gineri  cu papioane mov, vile chiar dacă-i lângă țintirim/Eu vreau hrisov,lichele, plocoane, haite de pitiflenci,   antene și talk-sowuri,  falși oșteni, călcând  totul în picioare și trecutul  astei nații, și credință, și onoare, funcții mărunte, epigoni furând în taină, conturi, ponturi, corturi În zadar așteaptă rromii, pentru că un  cogeamite,/Președinte nu mai are ce s-adune de la..corturi, Smurd dar unora le stau în gât/ca un broscoi tare urât, politicieni, Nici nu-s treji, dar nici nu dorm/Când trec pe la Parlament,/ Nici prea rar, nici permanent/Și văd cum un text de lege/nici nu strică, nici nu drege, crize de tot felul, umiliri Un mesaj destul de clar/Să facem ce-i necesar , Să punem  viermii la muncă,
Așadar!ode și lamento, fonduri ue ,antiteze, trucuri electorale Scoțând  voturi, la nevoie, de la un pârât de plen,
Mai ceva ca Iosefini, albii iepuri din joben..  Europa/hopa-tropa, în garaj descurcă-se cum biet o ști, blondine, făcând furori printre meseni/și iar le promitea pomeni, legi cu dedicațíe asta-i moda, n-ai ce-i face  baștani copleșiți de ură, telegrame lui Crin, de-l întâlnești , să-i spui/să-și vadă de-ale sale, himere și contracte Mai avem patinoare, În cătune, săli de sport,
Sau, la munte, eliport?
În el avem fiecare
Un suport,  cugetări Lângă wisky, ce-ar mai merge deliciosul caviar!
Toate,
 Într-o săracă țară bogată
Țară bătută de soartă,
Nu-i nici vie, nu-i nici moartă.. .
 România noastră cea de toate zilele și  nopțile. 
Prezent pus la microscop!
Și , mai presus de toate, răzbate, printre rânduri,  rostit cu amărăciune și revoltă, sentimentul ostașului care își vede idealurile spulberate, întrebându-se retoric de-și are rostul Jurământul către Țară..
Dragul meu, Armata astăzi , nu mai e ce-a fost nainte!
Noi am fost , la vremea noastră, acel soi de buni la toate
Și să-i apărăm  hotarul, și să-i dăm Țării bucate,
Viața toți ne-am dedicat-o unui măreț, nobil țel,
Să ne facem datoria către Țară, sub drapel. 

 O carte scrisă limpede, cu talent, pasiune, umor, ironie fină, revoltă,  înalt spirit  patriotic, o carte ale cărei parodii se adună, simbolic, de-a lungul unui secetos sezon de vânătoare, în  Tolba  cu săgeți.
Și pentru că este o carte de suflet, ea se încheie sentimental, cu un testament în iamb arghezian
Soției mele
Nu-ți voi lăsa drept bunuri , după moarte,
Iubita mea, decât această carte,
Căci banii ce i-am  strâns , cu-atâta trudă,
I-am prăpădit , dar să nu-ți fie ciudă,
Că n-am  făcut  cu ei vreo sindrofie,
I-am dat  doar pe cerneală și hârtie
Și am plătit manopera(o parte).
Cam ăștia-s banii noștri puși..Deoparte!