anume timp în viață ni s- a scris

care conține aparte și precis
Virtutea ce repară, pe când descurajat
de opiul fals, de gândul mereu controversat
sau ce apasă tare, cu greutate, silnic,
în triviale fapte și în contactul  zilnic,
hrănește mintea  noastră și drege  nevăzută
virtutea,  ce plăcerea e-n strare s-o asmută,
ce ne  pătrunde și urcă-n sfere,
sus,  sus, și ne înalță când suntem în cădere.” 

Cea mai bună parte din viața unui om sunt micile sale fapte uitate și fără nume, de dragoste și de bunătate.
William Wordsworth ( unul dintre cei mai mari poeți ai lumii)

 și o poveste de...octombrie
 (după Esop, dar mereu valabilă)
 

Tustrei erau vânători.
  S-au întâlnit  într-o pădure și, după îndelungi discuții, leul, vulpea și măgarul au  hotărât să se asocieze. Să fie tovarăși. 
 Chiar în prima zi au avut noroc  de o pradă  bogată. 
 Leul i-a cerut măgarului  s-o împartă. Modest, cinstit,  cu frica lui Dumnezeu, măgarul a făcut trei porții egale, punând în dreptul fiecărui asociat  câte una..
Atât de tare s-a înfuriat leul, că l-a înghițit pe dată.
I-a cerut vulpii să împartă  prada.
 S-a uitat vulpea la vânat, s-a uitat la botul leului, apoi  a  așezat  aproape  toată prada în fața lui, oprind pentru ea  doar  un oscior.
 Tare bucuros a fost leul!!
 Mânca, se lingea pe gheare și  se alinta.
Vulpea înghițea în sec, cu ochii în lacrimi.
- Auzi, vulpeo, cum de ți-a venit ideea să  împarți atât de  bine vânatul, să faci un gest atât de  potrivit?? de unde ai deprins tu  arta împărțirii? o întreabă el, într-un târziu.
-De la măgar, mărite domn.
Leul a zâmbit mulțúmit, și așa au rămas ei  buni tovarăși, așa or fi și astăzi.... 

Fiind vorba despre o fabulă , ea are și o morală. Care ar fi aceea?
p.s.  îndrăznesc să te întreb ce gest frumos ai făcut astăzi?

când Dumnezeu

vrea să rămână anonim,
 vorba lui Einstein

http://elcomercio.pe/player/1384898

între hoți cronici

 Cu cât te lupți mai mult, cu atât devii mai rău..
Tocmai voiam să povestesc cam ce am înțeles eu despre ziua de ieri, când multă lume s-a înghesuit să prindă o porție de fasole ( că este mai bună de la cazan), cum unii preferă ciolanul( ei știu de ce), cum unii au huiduit chiar în ziua în care ar fi trebuit să se gândească smeriți la înaintași, și cum alții/mulți/puțini au ieșit în stradă, cu nepoții și copiii , așa, pur și simplu, să se bucure, să vadă parada , să fluture tricolorul. 
 Și să fredoneze un vers/două din Imnul Național.
 Abia începusem să scriu,  când am primit un film de la o prietenă, de peste Ocean. 
Nu mi-a spus nimic, doar mi l-a trimis.
 L-am văzut, te invit, dacă vrei, este duminică, ai timp, eu cred că vei afla  foarte multe lucruri interesante, cu unele s-ar putea să nu fii  de acord. 
Dar și multe nu doar utile! 
Este o temă complexă- despre furt, hoție, misionari, credință, Dumnezeu, canibali, drepturi, sănătate, reputație, bani, smerenie, necaz, invidie, bogăție, nebunie, junglă, mlaștină, pastori,orgoliu, bunăstare,  copii, educație, dreptate,supărare, voință, armonie.
 Concluzii? multe!
 Cred că ar trebui să te înarmezi cu răbdare, ți-aș spune cât durează, nu mult, dar încearcă, și poate discutăm .. 

 Un dar de suflet, de la un boier!

aș putea să înșir

citate din toți clasicii, de-ai noștri sau de pretutindeni.
Aș putea găsi  texte cunoscute, în versuri sau în proză. Câte nu s-au spus, câte nu s-au scris despre recunoștință.
Cu toate astea,  uităm de fiecare dată sau poate că nu- este extraordinar să ții minte ce trebuie! uităm, ziceam să  lăsăm , din când în când , fruntea jos de tot și, smerit, să  ne îndreptăm gândul către cei care ne-au fost alături în  tot felul de momente. 
Adevărat este că, vorba latinului, câtă vreme vei fi fericit, vei număra mulți prieteni.
 Se schimbă situația, aproape total, când  ești în impas.
Atunci  îți sunt în preajmă, adulmecând, dușmanii.
 Te slăbesc oare atacurile? Cineva zice că dacă nu te ucid te fac mai puternic.
Așadar, le ești recunoscător lor? 
Dușmanilor?
Am găsit un text  extraordinar, poate că tu îl vei fi citit, și eu l-am mai citit cândva, astăzi, de câteva ori!//

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 

Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 

 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu "Rinocerii" la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.

Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.

A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.

El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?//

Eugene Ionesco, Testament

mi-aș lua lumea în cap

Trebuie doar să aleg bine direcția!
La cei  33 de ani ai lui, este total dezamăgit.
Îl știu  de pe vremea când  bunica  îl învăța să facă primii pași- părinții despărțiți, mama  a fugit cu un neamț, tatăl  s-a apucat de beție.
 El, copil bun, a  învățat carte. S-a făcut inginer. A  muncit în mai multe locuri. S-a mulțumit  și cu mult și cu puțin. Rămas șomer, s-a apucat de agricultură. Sere.
 Legume.
 Muncă enormă, din zori până  când  răsărea luna  de după  turla bisericii.  Câștig? Aș! Nu vezi  că omul vrea să cumpere cât mai ieftin? Știe el  cât mă costă,  cât m-am împrumutat, când o să-mi plătesc toate datoriile?
Și-a lăsat barbă. Mă uit la el, încercând să aflu ceva din copilul de odinioară.
Ochii. Da! ochii  jucăuși,   de culoarea nucii necoapte.
Mi-a venit în minte o parabolă.. autorul- Părintele Arsenie Boca.
Zice că era undeva un om tare nevoiaș. O ducea greu, mereu   tot mai greu. Într-o noapte, i s-a ivit în vis Dumnezeu.
- Vezi tu stânca aceea, fiule?
Du-te și  muncește pentru mine!
Omul a trecut la muncă- de dimineața, până  dincolo de miezul nopții. Oamenii îl vedeau, se uitau,  se mai găsea câte unul care îi da o mână de ajutor. Parcă s-ar fi clintit  colosul cu o idee,  câțiva milimetri.
 Tot mai obosit, omul a adormit acolo,  cu capul pe uneltele lui de muncă.
 I s-a ivit,  în  vis, satana.
-Prost ești, omule!! la ce bun atâta  muncă de ocnaș?  Nu vezi  ce este în jurul tău? nu trebuie să muncești deloc. Banii se fac și altfel. Trebuie doar să fii isteț.
Omul s-a trezit  buimac: ce să facă? încotro s-o ia?
S-a culcat. Cu gândul la Dumnezeu.
El i  s-a arătat în vis.
-De ce te zbuciumi atât , omule? Eu nu ți-am spus să muți stânca, ți-am spus să muncești.
 Uită-te la tine- ești  frumos, ești încercat, rezistent, călit.
Ai toată viața înainte!
Nu poți face minuni. Doar eu pot să mut stânca.//
 Mă gândisem să-i spun   tânărului meu  cunoscut povestioara.
Nu știu ce să fac..tu ce zici?
 Un dar de la Ottilia!

dincolo de orizont

Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească...., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani......iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc.....şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat....am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici,
                   Întotdeauna.

                                                                   OCTAVIAN PALER

și copacii au dorințe

Cu multe secole în urmă, într-o dimineață verde, pe culmea unui deal, de sub frunze, ierburi și flori, au țâșnit trei mlădițe.

Au crescut, au tot crescut!

Trei copăcei.

 Cu vremea, au ajuns copaci puternici.
Scrutau mândri depărtările, luând aminte în jur. Într-o zi, cel din dreapta zise:
-Lemnul meu este puternic, trunchiul îmi este frumos și drept, ramurile sunt bogate! 
Sigur o să vină un tăietor de lemne, o să mă vadă și o să mă ducă la el acasă. Cu pricepere și grijă, o să cioplească din mine o ladă frumoasă, în care își va păstra toate bijuteriile și lucrurile de preț. 
Cât de fericit voi fi să port o asemenea comoară!
-Nici eu nu sunt mai prejos, așa că n-o să zăbovesc prea multă vreme pe aici. O să vină alt tăietor de lemne, o să mă ducă acasă, și, pentru că sunt atât de puternic, va ciopli din lemnul meu cea mai bună corabie.
 Oameni fericiți și bogați- poate chiar  și regele- vor dori să călătorească pe corabia construită din lemnul meu bun.  
Ce fericit am să fiu!

Al treilea copac asculta înfiorându-și frunzele 
în gânduri.
- Știți ce, fraților, eu nu vreau  să plec  de aici, iubesc soarele, cerul și depărtările. 
O să cresc tot mai înalt, iar ramurile mele  îl vor vedea chiar pe Dumnezeu! 
Rugile  copacilor au fost ascultate.
Într-o zi, au venit trei tăietori de lemne.
–Eu tai copacul ăsta, a spus unul. Îl  vând tâmplarului din sat, o să-mi dea un preț bun. 
-Eu îl tai pe următorul și- l vând altui tâmplar.
-Ee, mie îmi rămâne copacul acesta frumos, îl tai și apoi îl duc la mine acasă.
Primii doi copaci erau foarte fericiți,  în timp  ce fratele lor își jelea soarta. 
După multe ceasuri de muncă, cei trei copaci erau, deja, încărcați în căruțe și duși în sat.

Din lemnul primului copac, tâmplarul a făcut o iesle, pe care a umplut-o cu paie pentru animalele sale din grajd.
Al doilea copac a devenit o bărcuță pescărească, în care n-o să se urce niciodată regele..

Din cel de-al treilea copac, tâmplarul a scos niște grinzi groase, pe care le-a dus în magazia lui întunecată.

Visele celor trei copaci se năruiseră. 
Au trecut anii.
Într-o seară târzie, în grajdul săteanului, au poposit  un bărbat și o tânără femeie însărcinată . 
Ea a născut un prunc frumos, pe care l-a numit Isus.
L-a așezat chiar în ieslea plină cu fân proaspăt. Animalele l-au încălzit cu respirația lor. Au venit  mulți păstori, au îngenuncheat  și s-au închinat în fața pruncului Isus, oferindu-i daruri  minunate.

-Sunt un mare norocos a zis lemnul  din care fusese făcută ieslea.
Eu țin cea mai de preț comoară din toate timpurile!

Au trecut vreo treizeci de ani.
Barca îi purta pe oameni la pescuit. 
Într-o zi, din senin, s-au ridicat talazuri uriașe, pescarii s-au speriat. Unul dintre ei a implorat valurile să se oprească. 
Marea s-a domolit. Pescarul  era însuși Mântuitorul, Mesia.

-Sunt cel mai fericit, a spus lemnul din care fusese construită corabia.
Îl duc pe Regele Regilor!

După ani mulți, al treilea copac sta tot în magazia întunecată.
Într-o zi,  grinzile au fost scoase afară.
Din ele s-a făcut o cruce, pe care cineva  a pus-o în cârca unui condamnat pe nedrept.
Omul trebuia s-o care în spate. 
Biciuit  de către soldați, s-a prăbușit, în vreme ce mulțimea dezlănțuită  arunca pietre și sudalme..

Copacul din care fuseseră făcute scândurile plângea de mila omului, ar fi vrut să fie mult mai ușor.
Crucea a fost înfiptă în pământ, iar pe ea a fost  pironit Mântuitorul. Isus era aproape de Dumnezeu!

-Sunt fericit, a grăit lemnul, îl am pe Dumnezeu aproape.
Isus a murit  pe cruce. Apoi a înviat.

 De atunci,Crucea este cel mai prețuit simbol al creștinismului.

Oamenii se închină , sărută  lemnul sfânt, cerând Domnului iertare, înțelepciune, izbăvire,  ajutor.

Povestea ar avea o morală. Care este aceea?

Fie ca sărbătoarea Nașterii Domnului să vă aducă bucurii, împliniri și multă sănătate!