viața în travesti

Cum să poți semăna  cu ceilalți, când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?

Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?

 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind  icoana  unui timp rătăcit?

Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă ca asta, ne-am cunoscut în stația   de autobuz.

   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.Navetistă.  Ca și mine,fiecare în altă parte a județului. Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...

 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme  era  bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept  nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este  singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. În haina lor sumară, tot  frumoși sunt. 

Am recunoscut-o imediat. aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului. 

 Neliniștită staționare la răscruce de drum....

........

Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă...și, ca să o dai, nu e nevoie să o ai; iar ca să  o ai, trebuie să începi prin a o  dărui.
Alexandru Vlahuță

dezăpezire sau deszăpezire?

De când iarna și-a intrat în drepturi, pe la mai toate posturile TV, auzi rostindu-se, tot mai des, cuvântul ”dezăpezire”.

Se cuvine să spunem o vorbă/ două despre derivarea cu prefixe, ca mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

Afixul”de-”, cu varianțe”des-”/ „dez„-„ face parte din categoria prefixelor iterativ/ privative, respectiva particulă „de”-sugerând, foarte rar, :

-o repetare: derula, denota, degusta, a delibera, a descrie

dar , cel mai adesea, exprimând

- scoaterea/ extragerea/desființarea/ anularea sensului iníțial: a depuncta, a decoji,a denatura, a destrăma; a dejuca, demachia, a dejivra, a desacraliza, desensibilizare

.

Prefixul ”des-„ are o conotație antitetică față de sensul inițial, este o particulă privativă: descompunere, descumpănire, descongestionare, desconsiderare, descendență, descuamare.

Așadar: deszăpezire.

Obs. Atunci când prefixul „des„- se adaugă, pentru a îmbogăți o clasă semantic/ morfologică, la un cuvânt de bază care începe cu o vocală sau cu consoanele: l, m, n, r, b, g, v ( profesorul nostru de LRC, domnul Marin .Z.Mocanu, ne sugera să rețínem consoanele din: ”lumânare, bodegă, v- așa i-am deprins și eu pe elevii mei), el devine „dez”: dezechilibru, dezlânare, dezmoșteni, deznoda, dezbina, dezonora, dezamorsa, dezechilibru, dezintegra...

Profesorul meu de pe vremea aceea

nu-și luase, încă, licența   în litere.”

În roman se declară „Corigent la limba  română”, în realitate, pe vremea  când   bătea străzile orașului”în care  plouă/ de trei ori pe săptămână„,cunoscutul  scriitor  simbolist de  mai  târziu,Ion Minulescu, născut la 6  ianuarie 1881, în București, a  rămas chiar repetent.

În clasa a  VI-a de liceu,într-o zi, profesorul  lui de  Limba română îl descoperă la doamna Kety Ceaușoglu, pe care și dascălul o frecventa. 

Pedepsirea  curajosului adolescent îndrăgostit se va aplica după  ce elevul va comenta  într-un mod personal subiectul primit la teză”Umbra lui Mircea.la(La) Cozia„  spunând că  primul vers ”Ale turnurilor umbre peste unde stau plecate” era fals, pentru că  Mânăstirea Cozia nu a avut niciodată turnuri, ci turle, iar umbrele acestora  nu  pot ajunge  să se oglindească în apele Oltului.

Astăzi am răsfoit cu emoție ”Proza” lui Ion Minulescu,  nu doar pentru că filele cărții pe care  mi-am cumpărat-o în urmă  cu mai bine de trei decenii poartă urma  parfumului profund al trecerii vremii, ci, mai ales, pentru că romanul amintit debutează cu o splendidă descriere a orașului în care locuiesc, nins blând astăzi, ca-ntr-o poveste.

”Pe vremea aceea, singurul bulevard al orașului pornea

 din piața gării,străbătea grădina publică drept în două și se  sfârșea  în fața primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălțuit cu verde. Privită pe  planului orașului, din clopotnița cu ceasornic a bisericii  Sfântul  Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îți pare   azi un om tras în țeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo, înfiptă în scobitoare.

Restul orașului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăște ca o viperă de-a lungul Argeșului și ,din an în an, se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeași reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc și cu capul strivit între spital și pușcărie.

În schimb, vipera  s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt și luminate cu electricitate.

Luna plină a fost expulzată din grădină publică tocmai la Trivalea...”

”Este orașul în care  mi-am petrecut copilăria, în care am iubit prima oară și în care am rămas  corigent la limba română...” Proză, Ion Minulescu, pagina   164.

Început de an în parcul „Ștrand”