”Du-mă, Doamne, în pace în țară,

 Cu cercuri și cu ciubară, 

Și mă adă în pace acasă, 

La copii şi la nevastă!”, 

Ion Abrudeanu.

Tocmai   m-am întors din Țara 

Moților.  

 Oamenii acestor locuri  sunt dăruiți  cu  brazi, râuri, pajiști și piatră,peșteri și   tainice  poteci, sare și aur în adâncurile  pământului.  Mai presus de toate, Domnul  le-a pus în fire ceva din statornicia  și  din  semeția  munților.

 Harnici și făloși, ei  știu  bună-cuviința, respectul pentru lucrul bine  făcut,  dragostea pentru  astăzi, dar și pentru  mâine.

Vreme  de  o săptămână , cât  le-am fost  musafir, am bătut   drumul  mai aproape sau mai departe de Albacul lui  Horea.Îi stau  de-a dreapta și de-a stânga   Cloșca și Crișan.

 Și-n satul lui, cu  case țuguiate, dăinuie  amintirea lui   Avram Iancu.

Turme pe creste, văcuțe în livezi însorite, ici-colo , câte un cal, mândru și el, cum mândru-i stăpânul.

Case  temeinice, fără stridențe, curți îngrijite, ferestre  cu flori în toate nuanțele  firii.

 Fără  să fi căutat, am regăsit ceva  din

firescul copilăriei:aici  toată lumea salută pe toată  lumea, cu  fața senină. Puțină lume umblă pe uliță,  sigur, doar  cu treburi.  Curați, cu   roșu în obraji, binevoitori, atunci când ceri o lămurire, oamenii muntelui, femei și bărbați,  te privesc în ochi, și, pentru o clipă,  te  fac să crezi  că ești  de-al lor.

Am văzut și o nuntă, amestec  de  frumoasă tradiție  și de  nou, copii și vârstnici,în port popular, gel în freze, curele  neîncăpătoare, semn că  mulți moți au cam uitat  mâncarea de acasă, în drumul  lor  printre străini.

 Doar Arieșul, neobosit, scaldă pietre și  locuri. 

 Și mulți  bolizi, cu numere  de toată țara, aleargă în toate părțile.

Duminică,  satele   păreau pustii:  lumea  toată  era  la  biserică. Sub bolți,  așteptă, în fiecare  curte, masa  curată, împodobită  cu  flori.

Așezați la  minte și la  treburi,  acasă, ori pe meleaguri  depărtate, moții zidesc!

Autocarul  se deplasează  din ce în ce mai  greu, oprim în Alba Iulia,mândru, Mihai Viteazul ne învață lecția  Unirii,  este vremea   când se schimbă garda, lume  câtă frunză,  istorie, trecut și prezent   laolaltă,  se  cumpără de  toate,  arde soarele, înghețata are  gustul  fructelor  de pădure,  cautăm umbră, se împart  zâmbete, pornim.

Din când în când,  la radio aud ce se mai petrece în politica  noastră în care,bulucite în jurul  vătafului, au cam năvălit femeile. 

Cu sau  fără  ei, viața merge înainte.

Agale, tot  mai  greu,ne apropiem de  susurul  Oltului.

Atți oameni, alte drumuri.

Fără să vreau, ochiul  rătăcește prin curți, cresc în voie  buruieni,  gunoiul  se  revarsă  din containere,ici-colo, mai răsar și  flori printre coji de semințe,  plastic și  hârtii.

 Lumea  nu prea  gustă  farmecul sărbătorii. 

Se zbate, încolțită, viața.

Îi cam lipsește    energia.

în aromă de raci,

  la  Grădina de vară, 

 cu  poezie,  teatru  eminescian, istorie în documente

Mi-a plăcut ideea  de a  mă  afla, într-o amiază de  sâmbătă, într-un loc unde  nu mai călcasem de  mulți , mulți  ani. „Grădina de vară„ a orașului,  abandonată  din nu știu ce motive,  reconstruită, iată,  în anul 2018.

 Intrare liberă, invitați   doi  mari artiști, fiecare în felul ei,  maestrul  Dorel  Vișan, venit tocmai de la  Cluj, și Ionuț Ștefănescu,  cu al lui flaut,  cunoscut  unei părți a publicului, din concertele  Filarmonicii  argeșene .

  Agitație înainte de evenimentul deschiderii propriu-zise, o văd pe doamna Irina Hossu -Longin, invitat special,  care  nu a venit cu mâna goală, a adus o plasă  plină cu  filme documentare  din ”Memorialul durerii”undeva , pe  o băncuță  este și  actorul argeșean , devenit europarlamentar , Mircea  Diaconu,  persoane  din stafful  Primăriei,  cuvânt de deschidere, laude, mulțumiri, flori și  vorbe,  spectatori de  toate  vârstele,   când se anunță ceva  gratis, se   produce  mare înghesuială , în prima jumătate de oră, apoi, lucrurile  se  mai așază, într-un fel sau altul.

   De la locul lui, scena, Actorul privește , cam trist, către  publicul  pestriț,  vreau  să   mă conectez  la  frumusețea  momentului, vocea  scenei  este limpede, clară, când  tristă, când ironică.

  Poezia  își cerne cuvântul

„Pământule   larg, fii trunchiul   meu,

 fii pieptul  acestei năprasnice inimi,

 prefă-te-n  lăcaşul furtunilor

 cari mă strivesc,

 fii amfora eului  meu  îndărătnic.

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreții mei pași

și-aș apărea năvalnic  și liber

 cum sunt,

 pământule sfânt”. 

Lucian Blaga

Susură flautul, parcă din Lancrăm.

Redescoperim  un  Eminescu  dramaturg, vocea  artistului urcă și coboară,   plânge istoria ăn glasul lui, lumea nu are răbdare,un gând nu-mi dă pace: cât de puțini sunt cei care  își pot contempla emoțiile, starea, înțelepciunea.

  Ce tragedie- să  fii surd  în calea  cuvântului... 

 ”Când  în poporul timid, coprins  de-o noapte tristă,

Nimic nu  mai lucește, nimic nu mai esistă

Decât o suvenire din  palidul trecut,

 Când nu mai e virtute când nu mai e putere

Virtutea cea  flămândă pe drumuri vezi că piere, 

 Când lumea bântuită de bici  și neodină

Plânge după dreptate și după legi suspină,

Atunci  singura moaște, catarg  pe-al mărei val,

 E palida ruină  din fruntea unui val.

E zdreanța  cea de  piatră unui  trecut măreț

Ce-atârnă  susa se pare  de-a cerului nori creți„

( Mihai  Eminescu, ]Ștefan cel  Tânăr[

 Flautul suspină și plânge,  se  bâlbâie o instalație  șchioapătă,  o să fie vreme  și pentru  salt .

Se rărește lumea, pleacă artiștii....

  Ion  I. C Brătianu, film documentar.

Curg imagini  cu armata română, noi,  cei  vreo cincizeci  de spectatori  rămași,  însoțim, parcă  la  comandă,  cu  bătaia palmelor  trecerea   ostașilor, emoționată  trezire  laolaltă!

  Splendid  filmul!

Ion  I.C. Brătianu, inginerul, patriotul,   politicianul .

  Îmi vin în minte  niște  vorbe, un dialog  între   Nicolae  Iorga, savantul universal, şi  politicianul-inginer,  de la  Florica, Ion I.C. Brătianu.

 ]Domnule  profesor, eu  am de învăţat de la oamenii pe care îi  cunosc, chiar şi de la  un copil, de la un bătrân.

 Eu am făcut România mare, domnule profesor, dumneavoastră aţi condus  ţara asta  câteva luni. Ştiţi ce aveţi de învăţat de la mine, domnule profesor? 

ECHILIBRUL,  MĂSURA , domnule profesor, pe care dumneavoastră le  pierdeţi în iureşul politic.  ” 

Un manuscris   cuprins în 300 de pagini,  jurnal minuțios al unei guvernări.

 Se va fi  gândit, oare, conducătorul vreunuia  dintre guvernele care  s-au  tot perindat în ultii  aproape treizeci de ani  să-și completeze jurnalul?

   În stol, trec  peste oraș  guralive păsări,  din înalturi clipocesc, mărunte,  stelele , se revarsă  în valuri  arome  pescărești, în stradă  lumea petrece.

 Este Festivalul racilor.

În Franța,

   totul sfârșește  prin cântec”.

Beaumarchais

Nici clipele  nu sunt la fel, poate  că de asta, bine a zis cine a zis:  Trăiește-ți clipa”!

Cum ar putea să semene, între ei, anii?

Pentru mine, 2018 este unul special: am simțit asta, nu neapărat, în ziua în care am conștientizat că, în acte, de a doua zi , ar trebui să fiu  altă

ființă. 

Am trăit bucuria împlinirii, când  am primit în dar o excursie în Franța:  Paris, Normandia, Bretania, Valea  Loarei, Paris. 

„Orașul  luminilor”  părea  să-și fi

revenit  cu greu după sărbătorirea „albaștrilor„:  prea murdare străzile, doar  Sena  își plimba  încoace și încolo vaporașele!

Și, la  locul lor, buchiniștii cu tainica poezie  de mânuitori a mii de cărți!

 Ne-am început excursia  cu o vizită la  Versailles, după  ce, suportând  cu  greu canicula,  ne-am cumpărat  bilete  așteptând  la o coadă imensă.  A meritat efortul!

Dis -de -dimineață, un autocar  românesc  ne-a  fost tovarăș de  drum  o săptămână.  

Pe urmele wikingilor, am văzut  Normandia, cu țărmurile  ei albite de spume, atât de dragi pictorilor  impresioniști, ne-am oprit la  Rouen, unde rugul Ioanei d'Arc arde  peste timp,  mi-am odihnit ochii  pe 

frumusețea unei catedrale ce   o depășește  pe  aceea a  surorii ei, Notre-Dame  de  Paris,  am ajuns în viu coloratul, Honfleur, recunoscător   trecerii lui  Baudelaire. Aproape  de  plajă se

arăta  ochiului „Casa locotenentului,  veneau și plecau  vapoare, chemată din toate colțurile lumii, lumea  se plimba pe țărm, pe străduțele  curate,  parcă geometric pietruite. 

 Am ajuns  mai apoi, la  Bayeux cu  nemuritoarea-i  tapiserie, inspirată  de  victoria  ducelui  Guillome, în bătălia  de  la  Hastinngs,  vie  și evocatoare, după  un mileniu.

Într-o dimineață   răcoroasă,  pe  plaja  de la  Omaha, mi-am adâncit piciorul în  nisipul  păstrător  al  ecoului  Zilei Z: 06.06.

Amiaza   am petrecut-o  la  Mont Saint Michel. 

„Muntele  Saint-Michel este pentru  Franța, ceea ce  Marea Piramidă este pentru Egipt” ( Victor  Hugo)

Trebuie  să  bați  cu piciorul  distanța   de la  autobuzul special   până la  baza stâncii, să urci,  să contempli Arhanghelul contopit  cu albastrul  cerului, să  auzi  vântul Atlanticului, să mângâi cu  privirea spuma  mării ,ce scaldă  nisipurile  mișcătoare  pe care   cârduri de oi se încumetă  să pască.

Aflată  pe  vârful unui deal de granit, înalt de 75 de m, mănăstirea a  fost începută în  secolul al  Xi-lea.

Loc sacru, meditație,  fior,  asprime și sălbăticie.  

 Sfântul Mihail  veghează depărtările, oamenii, zilele și

nopțile!!

Saint  Malo!  

Portul, oceanul,  zidurile   înalte  ca o cetate, orașul corsarilor, atât  de  frumos!

Mi-am împărțit  timpul  cât  să pot gusta  farmecul  albastru  al

nesfârșitului ocean, în care  doar picioarele  și-au primit  baia,  am bătut, mai apoi, multe străduțe  decupate parcă dintr-o carte  cu poze, lume multă, frumoasă, piețe 

și  magazine,  vânzători    cu  fețe zâmbitoare, vapoare  și coșuri,  laolaltă eleganță și  simplitate.

  De-am fi prins schimbarea  peisajului, când  aici se produce  unul dintre cele mai mari valuri din

lume,  12 m.Golful se umple, apoi apa se retrage treptat...  minuni!

Fericirea are greutatea  bobului de minte care coboară în inimă și se adună în gând!Să nu uit: am gustat( cu poftă)  din deliciile-i culinare, langustele, cu accent pe penultima silabă, așa le-am alintat, după ce o  ospătăriță  simpatică mi-a explicat 

cum să desfac provocatorul preparat din farfurie, pe care, zău, l-am savurat, pe îndelete, cu mare plăcere, ascultând valurile  mării și  muzica unui mexican, deloc obositor. 

Când merg într-o excursie, indiferent  care sunt condițiile, ( francezii au fost foarte  corecți în privința  hotelurilor și a micului dejun;  discutabilă a  fost  prestația agenției  românești care a organizat excursia-banul  contează-dar   văzând locuri atât de frumoase, nu a meritat  să-mi întunec vacanța)de pe la  jumătate, eu aștept  punctul culminant!

Ceva din el trăisem  în catedrala  de la  Rouen  ( am un filmuleț), continuase  o altă părticică  la  Saint Malo, când  în scoicile  adunate  în  palmă am cules  un strop din  tumultul  oceanului. 

În cea de-a  cincea  zi,  deja  am ajuns în  valea Loarei. Prin 2004,  trecusem pragul câtorva castele. Revederea  a fost extraordinară!

Istorie  conservată între ziduri și acoperișuri  bine refăcute,

trădări, uneltiri, căderi și victorii, impresionante colecții de tablouri, lacuri,  proaspete grădini, cu flori în toate  culorile firii, vânătoare,  baluri, petreceri, muzică.

Touraine,  grădina  Franței,  știută într-un anume  fel   din descrierea lui Hono ré   de  Balzac, în „Crinul

din vale”„Fiecare pas pe acest pământ încântător  permite o redescoperire a unei picturi a cărei  ramă este o apă sau un bazin liniștit, în adâncurile căruia sunt reflectate un castel și turnurile acestuia,  parcuri și fântâni”.

La  Amboise, după ce am  vizitat castelul regelui Francois  I, care  a atins culmile gloriei,când  monarhul  l-a avut  musafir,  pe   Leonardo da  Vinci,aflat  în ultimii ani ai vieții,  mă tot  bătea un gând:  să ajung  la Clos Lucé.
 Ne rămăsese  mai puțin de o oră.

  Informații  despre  cum se ajunge  nu  prea am primit- o casă roșie,  ne-a  spus  doamna  care ne era ghid,bravo!

Am pornit în mare  viteză pe drumul   în pantă.

  Cam alunecos

.Ne adunaserăm   vreo 16 adulți și 3 copii, După un marș serios pe străduțe înguste,  flancate de case cochete, flori și  arbori  bine întreținuți, străduțe absolut superbe, pietruite   ca pentru picioarele  noastre, am ajuns  la casa de bilete.  Discuții, rugăminți...

Ce am văzut  a  fost, cum să-ți spun?Ceva ce nici  nu visasem vreodată:  casa  inegalabilului  Leonardo da  Vinci , atelierul, expoziția cu  cele mai cunoscute  inovații și, undeva, la capătul unei potecuțe,  grădina, lacul, podul, un mic paradis.

Fugea timpul, fugeam și  noi, eram  doar o treime  din  numărul  excursioniștilor, am   făcut  fotografii și un

filmuleț.

  O oră de  vis!  În cel mai frumos  loc din câte am văzut vreodată!

Mai târziu după ce am primit

muștruluiala celorlați, care ne așteptau încrâncenați  pe locurile lor, mi-am amintit  că  am mai trăit o întâmplare  asemănătoare, adică  să  văd ceva   extraordinar, în afara programului  excursiei, la  Moscova. Borodino, folosindu-mi  toate cunoștințele de limba rusă.

Următoarele  castele:Chenonceau, Chambord, urmate de  Chartre au  adăugat alte  frumoase  impresii,  culese  din  legendara  vale a  Loarei, cândva paradis al petrecerilor  posesorilor de sânge albastru, devenită astăzi  îmbietoare pânză,  brodată  viu cu  natură, istorie,  artă!

Ultima  zi   a fost rezervată  plimbărilor în Paris:  muzeul  D, Orsay: Cezanne, Degas,  Manet, Monet, Renoir, Rodin,  Claudel, Gaugauin,  Van   Gogh, naturalism,  arte decorative.

Mult prea puțin timp pentru  atâtea  bijuterii!

   Podurile  peste  Sena, malurile, Jardin  du Luxembourg,  Louvre, piramida,  doar  în treacăt, ce bine  că în 2004 am avut o zi întreagă, Bulevardul Champs-Élysées, Notre- Dame,  cartierul Montmartre, cu  a lui  bazilică Sacré-Cœur, buchiniștii și  Sena,  mici cumpărături, seara, metroul,   hotelul situat cam departe, cină franțuzească.

 Și noaptea  de dinaintea  întoarcerii acasă.

Am uitat  toate neajunsurile. Păstrez cu mare, mare  drag   parfumul  uneia dintre cele mai frumoase excursii.

 Am lipit în suflet imagini  de vis! 

 Și  un sac de  bucurii!   

o bancă, un drum

        Nu-mi amintesc să fi stat în banca întâi , vreodată, în anii mei de școală. Nici la examene.

Am preferat banca a doua.Nu știu de ce, dacă mă întrebi 
O fi ceva care vine din convingere, din suflet, habar nu am.
Chestia asta mi-a trecut prin minte astăzi, după ce Lidia, prietena și colega noastră, a mea și a lui Lili, mi-a trimis o fotografie, cu mențiunea că drumul șerpuit, brodat cu zorele și crăițe din frumosul lor sat de munte, urcă spre casa prietenei noastre dragi.
Mi-am amintit locurile!
Într-un însorit început de octombrie, când am ajuns la Cetățeni, pe pajiști, înfloreau, pentru a doua oară, cocărăii.
Ca-ntr-o copilărească primăvară.

În amfiteatrul facultății, ele s-au instalat, din prima zi de studenție, în banca întâi de lângă ușă. Noi, Marilena, Petrică și eu, în spatele lor. Până în ultima zi de curs..
Lili își aduna zâmbetul în candoarea castanie a ochilor ei de munteancă. Deseori, își rotunjea părul lung și mătăsos într-un coc rebel. Atât de firesc!
Avea multe bluze tricotate de mama ei.
Cu una dintre ele, bleu, m-am îmbrăcat și eu la o întâlnire.

Lili nu mai este de niște ani....
Plouă.
Cu duioase aduceri-aminte.

Uitasem cât eram de bătrâni,

, uitasem totul.

 Crezusem că  aveam tot  timpul din lume să suferim  și să plângem..”( pagina  315)

Este prima carte scrisă de o canadiancă, pe care o citesc. Recunosc, m-a atras  faptul că , în 2013,  autoarea a primit Premiul  Nobel .

 O carte care  adună în 390 de pagini, stratificate  în  paisprezece povestiri  ( proze scurte)  o  Canadă tainică,  în   multitudinea  aspectelor   sociale, sentimentale, personale, dar și  de grup.,  o lume  cumva, atemporală, în zece  dintre proze  deși, adesea, vine  vorba despre al Doilea Război Mondial.

”Țărmul Japoniei„,„Amundsen„, ”Despărțirea de  Maverley„”Cariera de pietriș„, „Refugiul„,„Mândrie„”Corrie„,„Trenul„, ”Vedere  spre lac„, ”Dolly„, , ”Ochiul„, „Noaptea„,”Vocile„,„Dragă  viață”.

Fiecare  proză  este un roman concentrat, din care, parcă, lipsește punctul culminant:  fiecare  construcție  se așază  ca o casă care adăpostește   câteva personaje, condiția umană , în nenumăratele-i cotloane, de multe  ori tenebroase .  Personaje, aparent simple:  femei și bărbați,  copii  și  bunici, adolescenți,  rude, prieteni, vecini, cunoscuți, interioare sufletești puse sub  microscopul unei cercetătoare căreia  nimic nu-i scapă.

Ea  nu-și critică  personajele, nici  nu le  iubește, le  privește  dinspre interior  către afară,  printre   semeni.

 Dragostea este  ceva care se  consumă fără să se transforme, fiecare personaj caută ceva, un drum, un loc.  Fără pretenții filozofice.

Căsătorii, evadări, plictis,  curiozitate,  iubiri interzise, avorturi, sărăcirea  minții, dar și a   inimii, somnifere, pubertate, dezolare, frustrări, promisiuni , sex, șantaj, acceptări , prostituție,  refuzuri ,  foame,  frig, plecări  și  întoarceri.

Corrie,  Gwen,  Oneida,   JacksonGreta, Pweter,Caro   sunt  piese  într-un carusel, destinele lor se aștern fără complicații, nu  știi, nu  bănuiești încotro te va  duce  povestea.

Finalul,  de fiecare dată,  tulbură.

”Oamenii au  gânduri pe care  ar prefera  să nu le  aibă. Se întâmplă  în viață.   (350)

Dacă ar fi să mă întrebe cineva care dintre cele paisprezece proze  mi-a plăcut  mai mult, fără ezitare, aș răspunde”  Dolly„ 

Franklin, 83 de ani, poet,profesor  la  câteva  facultăți,  dresor de cai. ea, 71,scriitoare. și profesoară  de matematici.

Împreună  de mulți ani.

 Filozofia  vieții și a morții.”I-am spus  că singurul lucru care mă deranja puțin era faptul că se presupunea  că nu avea  să ni se mai întâmple nimic în viață.Nimic  important pentru noi, nimic  pe care   să-l  mai putem controla.„

  În acest punct, în  trăirea lor de  intelectuali rafinați, își face apariția în casa și în viața  lor , simplu de tot, Gwen, în prezent, o  vânzătoare de  produse cosmetice. Dolly,pe  când   el , Frank, era un soldat în ultima permisie, înainte de a pleca pe front.. 

 O întâmplare  banală-   în plină  noapte, mașina  ei  nu mai pornește, așa  că  gazdele se simt obligate să o  adăpostească-  răscolește  tot.

”-Frank!!_

-Dolly! ”

„Ciudat era  că începusem și eu  să particip la veselia generală„.

Trecutul  se face prezent,  amintiri, Frank și  Dolly, par apropiați  ca în tinerețe.

„Tot sentimentul de siguranță și veselia  de cu seară mă părăsiseră...„

  Fugă, abandon,  o scrisoare   luuungă,  o cameră într-un motel rece,un somn greu până  dincolo de prânz

„Nu m-am gândit la Gwen decât ca la o  persoană care se  vârâse între noi și crease probleme absurde. Piciorele ei scurte  și solide, părul stupid, rețeaua de riduri...O caricatură,  s-ar fi zis, cineva pe care  nu-l puteai  învinovăți și pe care  nici n-ar  fi trebuit să-l iei vreodată în serios”.

Fascinația lui  era atât de jalnică. Absolut comună.Îi cumpărase o mașină.

”El  mă cuprinse  în brațe și mă coborî de pe scaun.

-  Nu ne putem permite certuri„

Într-adevăr. Uitasem cât eram de  bătrâni...„

„Dragă  viață  nu este o carte de vacanță. Este o carte scrisă  bine și  frumos, în care ascunzișurile  tenebroase ale minții omenești se luminează brusc, când tu aștepți cu sufletul  la  gură  să se întâmple  ceva   extraordinar.

  Un spectacol atât  de real și de realist,la care  tu,cititorul,  te identifici  cu  ea, autoarea, mama atâtor personaje, care compun o lume fascinantă, blândă, modestă, frumoasă, cu toată asprimea  poeziei  ei  dure, o lume care  nu strălucește prin ceva anume.

  Doar trăiește.