undeva se aude un flaut!

„Un flaut sângereazã note muzicale

Într-o Cale Lactee imaginarã

Cãlãtor, printre tufe de ferigi...”

Scăldat în parfumul florilor de tei, orașul respiră cochet în umbra înserării! Oriîncotro te-ar îndrepta pașii, același dulceag miros te îmbată.

Și pentru ca seara să fie perfectă, au venit pe la noi: un flaut fermecat şi un pian călător !

Ce minunată prietenie: doi artiști care se identifică în cea mai de suflet armonie cu muzica!

Maeștrii :

Ion Bogdan Ștefănescu ,

Horia Mihail,

astă seară la Filarmonica Pitești, într-un concert deosebit de frumos!

Inegalabile pagini vieneze:

Bach, Beethoven, Mozart!

Eleganță, limpezi sonorități, departe, atât de aproape, seninătate, ceva ce culege toate timpurile în cupa clipei!
„Văluri  țes  peste a  lumii tăcere...”

lecția de generozitate

Vă propun prin integrala Bach un  de exercițiu de eliberare spirituală- spațiul sacru, cu energiile sale, muzica lui Bach, lăsată să vibreze la o la o frecvență  mai puțin tensionată  decât cea contemporană…Și dacă  muzica aceasta  vă va emoționa, atunci  o să vă rog să vă  gândiți pentru o fracțiune de secundă  la aceia dintre  noi care  rareori au parte de bucurii. Lor le-am dedicat turneul din acest an: copiilor sprijiniți de Hope and Homes  for Children România.Alexandru Tomescu//

Ce cuvinte să aleg,  după ce reguli să le îngemănez, să potspera  că  aș putea transmite măcar o părticică din scânteierea  unei  seri în care geniul lui Bach,  uriașul  talent al Artistului Alexandru Tomescu și    vioara Stradivarius  au înălțat  OMENIEI cea mai curată odă?

Două ore, în care am avut  senzația că  vioara  crește din umărul acestui tânăr  minunat, atât de  generos, că  arcușul  lui  are suflet, curgându-și  rostogolirile  sonore în împlinirea  armoniei universale.

Dumnezeu l-a înzestrat cu talent, distincție, farmec, forță creatoare, dar și cu o mare putere  de a ajuta, de a se implica într-o cauză curată- aceea de  a dărui căldură și  un acoperiș copiilor bătuți de soartă, respinși de cei care i-au adus pe lume..

 O seară  perfectă de  totală dăruire în slujba celor lipsiți de noroc..o seară în care Alexandru Tomescu și  vioara lui ne-au învățat  să visăm frumos pe muzica lui Bach!

Unde putea să se reverse preaplinul  celor șase Sonate și Partite, gândite ca un ansamblu, într-un tot armonios, trecând peste rigiditatea ritmurilor, într-o căutare a atingerii perfecțiunii sunetului, unde altundeva decât într-o biserică, locul atât de  aproape de sufletul lui Bach?

Eleganță discretă,  parfum de crini imperiali risipiți bogat printre  figuri  de sfinți, lumini  în  strălucitoare, magice jocuri colorate asemenea sclipirilor bucuriei ! Biserica catolică Sfântul Anton  din orașul nostru, penultima dintre cele douăsprezece catedrale, în care  și-a făcut auzit glasul arcușului, preschimbat în chemare, a fost locul perfect în care Artistul Alexandru Tomescu ne-a învățat  lecția  compasiunii, a smereniei, a mersului către echilibrul egoului cu lumea exterioară, dăruind  prin muzică Lumină și căldură  sufletelor orfane.

 Împăcarea  sinelui  cu lumea celor fără de noroc, prin  generozitate.

El, Artistul,  face uriașul pas- ne trimite prin simplitatea succesiunii lent-repede-lent-repede, într-o realitate armonică, ce nu se poate povesti.

 Se simte!

Întoarcerea omului  către om, prin echilibru între  dramatism și odihnitor.

 Johann Sebastian Bach, Alexandru Tomescu, vioara Stradivarius- omul, mai aproape de Dumnezeu!

 

civilizațía

 este fructul unei bătălii neîncetate, și în orice bătălie înfrângerea  este posibilă, la fel ca și  victoria.
 Spiru Haret

 Poate că  ar fi trebuit să  vorbesc despre  Ziua Regalității, că  asta sărbătorim astăzi. O fac foarte bine cei pricepuți . Eu ascult  cu  mare plăcere!
Cu sufletul!
 Sau despre concertul   de muzică barocă pe care l-am văzut aseară, ar trebui să  povestesc.. 
Fain concert! 
Niște oameni  deosebiți,  modești, talentați, firești- viori,  flaute, fagot, calitate,   cultură, o orchestră inedită- muzică veche de  trei patru secole, într-un repertoriu modern.
Mihail  Ghiga, Adrian  Buciu, Oliviu Constantinescu,  Ioana Anastasiu, Mihai Boboiescu- Orchestra  de Barockeri, interpretând  Handel, Vivaldi, Bach, Pez..
 Muzică de suflet!

Altceva  am eu în minte în dimineața asta verde, cu parfum de castani.

Întâia mea școală- două săli mari, luminoase, podele mirosind mereu  a motorină, planșe

adunate pe stative de lemn, o sobă care prea des scotea fum prin toate încheieturile, tabla neagră, înaltă , ferestrele  mari, cu perdele croșetate, o catedră roșcată , de la înălțimea căreia ne priveau ochii cenușii ai doamnei Ana Tănăsescu ( țin minte usturimea nuielușei, pentru că la început  îl confundam pe t  cu d- scriam Ileana caudă cardea..), creionul roșu, mereu ascuțit, pe care Domnul învățător, Ion Popescu, îl purta în buzunarul de sus al sacoului pestriț, cancelaria întunecată, mereu încuiată cu un lacăt cât pumnul.
 Prima oară, i-am trecut pragul,când eram studentă și a trebuit să țin locul unei colege, care era învățătoare.
Duzi mari vegheau la intrare.. dincolo de gard, o fântână, am văzut-o deunăzi, a secat..ca un semn..
Din școala asta, construită  cândva din ordinul inegalabilului SPIRU HARET, mi-am deschis ochii spre lume!//
 N-o să fac și eu ca  jurnalista aceea, care  vine cu microfonul în ochii omului și-l întreabă  ce ați simțit când ..? dar  mi-ar plăcea să povestim despre  prima școală/reușite, spaime/ sancțiuni/emoții/bucurii!

flautul de aur

Dacă prin purificarea metalelor, alchimiștii transformă plumbul în aur, prin catharsisul  muzicii, sufletul omenesc  devine mai curat, mai luminos, mai pur.

Flautul este magic!

Este aducător de dragoste, de sublim, de mister!

Atinge și curăță sufletul!

 Îi dă vibrație, îl luminează, încălzindu-l.
Construit din argint, aur sau platină, flautul este o bijuterie pe care artistul o însuflețește, lăsând să curgă  sonoritățile  sublime ale naturii. 
Cuvântul însuși este un zbor!

Creatorul lui, Hiroshi Aoki, flautist profesionist, recunoscut în toată lumea, transmite faima unei companii, în care toți salariații  cântă la flaut.

 Maestrul Ion Bogdan Ștefănescu este singurul artist român,care cântă cu un flaut de 18 karate, paralelă  strălucită  a viorilor Stradivarius!//

Două ore și mai bine de muzică lină, blândă, curată, în  care nici nu mai știu cine pe cine a condus-  maestrul Ion Bogdan Ștefănescu

și-a lipit flautul de suflet sau flatul  i-a turnat în fire  omului aleasă simțire ?

O seară de catifea  moale, pufoasă, albastră și verde,  magică și  bună!
În unduiri  calme  de primăvară îmblânzită! 

 Doi artiști – o pereche de talente,  dăruind publicului frumusețe și încântare,  într- o vreme când  viața umblă pe cărări strâmbe. 
 Sunetul flautului, stăruitor ca un duh bun, ca o aripă de înger, prietenos, ocrotitor, suav, melancolic!
 Pianul- sunet curat, strălucitor, subtil, maiestuos!

 O călătorie  sonoră  , un flaut fermecat-Ion Bogdan Ștefănescu , un pian și degetele  vrăjite ale lui Horia Mihail!

J.S. Bach, W.A Mozart, A. Dvorak, F. Poulenc, O. Taktakishvili, M. Mower.

 Și câteva daruri  de autentică muzică populară!

Nimic nu relaxează  și nu ne împacă mai lesne  și mai curat decât sunetul prietenos și cald al flautului. Terapia  prin sunet este un fapt cunoscut de către asiatici și recunoscut de psihologii europeni și americani în zilele noastre, motiv pentru care  sunetul de flaut  a devenit astăzi omniprezent.. 

În  călătoria egală cu o superbă seară, la începutul unei reale simfonii, cei doi artiști ne-au purtat într-un timp  în care  omul  poate fi deopotrivă  cu zeii, nimfele și alte făpturi mitice,topindu-și rugile, speranțele  și resemnările în sunet de flaut. Ion Bogdan Ștefănescu- Vârstele flautului.

să găsim un titlu

Cu fiecare astăzi, ne îndepărtăm, grăbiți,  de ieri. Fără prea mari regrete.
Să fie uitare?
Să fie lipsă de timp?
Sau nepăsare?
 Uită copiii să-și viziteze părinții, uită guvernanții să-și țină cuvântul, mame grăbite își uită copiii prin gări și saloane de spital, uităm iarba verde de acasă, uităm splendoarea  curcubeului , puful norilor,   nu mai știm culoarea ochilor celor dragi, nici  câte fire de flori  să dăruim .

Mâncăm în fugă, ne salutăm pe apucate,  de sărbători, facem liste  cu toți  cunoscuții laolaltă, pe taste,  uităm  să zâmbim.
 Ceva ne împinge într-o  cursă  fără oprire.//

Într-o friguroasă zi de  ianuarie 2007,în stația de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC,  timp de trei sferturi de oră, un bărbat a cântat la vioară șase piese de Bach. 
În tot acest timp, pe lângă el  s-au perindat  peste 2000 de oameni, cei mai mulți în drum către serviciu.
Un  bărbat, ceva mai în vârstă, și-a încetinit , pentru câteva secunde pasul, apoi, grăbit  a intrat în mulțimea de americani.
Patru minute mai târziu, o doamnă elegantă, fără să-l privească pe  violonist, i-a aruncat în pălăria aflată la picioare UN DOLAR.
Omul și arcușul său   cântau.
Peste șase minute, un tânăr se reazemă de zidul metroului, închide ochii, ascultă, se uită la ceas, deschide  ambele brațe și pleacă mult mai grăbit decât venise.
Din mulțimea de trecători se aude glasul unui copil, ținut strâns în mâna mamei. Copilul, de nici trei ani, vrea să asculte vioara. Mama se grăbește. Copilul privește trist în urmă, încercând fără succes, să scape din strânsoare.
 În următoarele minute, scena s-a repetat , mai mulți copii voiau să asculte vioara, părinții erau grăbiți, iar micuții priveau  dezamăgiți peste umăr.
 Frigul se întețise.
 Omul și vioara lui  au cântat 45 și minute. 
În pălăria  tocită de vreme  s-au adunat 32 de dolari. În aproape o oră, doar șase oameni au avut răbdarea să-l asculte.
Când vioara a tăcut, omul  a plecat . Nimeni nu i-a mulțumit. Nimeni nu i-a dăruit o floare. Nimeni nu l-a aplaudat.
Era JOSHUA BELL,  unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Interpretase câteva dintre cele mai  dificile piese. Vioara lui este estimată la 3,5 milioane de dolari.
Același om și aceeași vioară, anterior, umpluseră  o sală de concerte din Boston.
 Costul unui bilet- 100 de dolari./

Am primit informația, altfel scrisă- am păstrat toate detaliile, este adevărată.
Este un experiment social, comandat de Washington Post. El vizează percepția, gusturile, prioritățile, preocupările oamenilor în mileniul  la începutul căruia ne aflăm.
Sigur că  dacă n-ar fi vorba despre o întâmplare adevărată, am privi-o ca pe o fabulă. 

Dacă alegoria este gata, care ar fi morala? Sau  concluziile?
 Adaug darul primit de la un anonim, care  știe să liniștească spiritele prea înfocate!
Ascultați, sigur o să vă placă, deși este cam târziu!
Și o povestioară, pe care mi-a dăruit-o Modart- poate că ar trebui să fim  mai generoși, mai toleranți unii cu alții, mai atenți la  mersul lucrurilor!-
„Un batran statea pe marginea unui drum cersind...lumea trecea grabita si dupa un timp indelungat abia stransese cativa banuti in palarie.Un trecator privindu-l mai cu atentie si compasiune,si-a dat seama ca batranul este orb.A luat o bucata de carton si a scris ceva pe ea.I-a dat-o apoi spunandu-i sa o tina la piept ca oamenii sa poata citi mesajul.Dupa ce a plecat in scurt timp foarte multi oameni s-au apropiat de el lasandu-i in palarie cate un ban.Cand a venit insotitorul sa-l duca acasa,l-a intrebat emotionat ce scrie pe carton.I-a citit: "E primavara si eu nu o pot vedea!"