cartea, ca viață a vremurilor

povești adevărate pentru prieteni.

Nu-mi amintesc decât o  pagină frumoasă din Abecedarul meu- era  la litera „F”.figura unui un băiețel cu  mult  roșu în obraji, Fănuță, cred, încercând să prindă un fulg de nea în palmă.

 Ceva mai târziu, am descoperit  un ”F ” mare  de mână, în  brevetul  bunicului patern, însoțit de medalia primită de soldatul  brav, talițu,în lupta de la  Mărăști.

 Cu  semnătura  inconfundabilă a regelui Ferdinand.

Fizic,medalia și documentul s-au rătăcit,regretul meu  este zadarnic.Le păstrez în suflet.

Ca o medalie  nescrisă.

Mi- am amintit un text din manualul pentru clasa a doua, cred,

 "Frunzele albastre ".Poate că altcineva știe mai bine decât mine...în vremea aceea, era doar un text. 

Acum, văd altfel lucrurile.

Erau două fetițe, prietene.Una dintre ele avea o cutie de culori ( mai știi? 6); celeilalte ii plăcea să deseneze, dar nu avea culori. 

I- a cerut prietenei să i le împrumute .A primit doar albastru. Ea desenase un copac, voia verde...

A rezultat un arbore cu frunze albastre; așa cum era cerul...💖

Revăd cu ochii minții manualul de geometrie, clasa a  Vi-a, poate și pentru că era ceva  cu totul nou pentru mine. Subțirel, cu  foi  gălbui, foșnitoare.

În seara în care, la lumina lămpii nr. 11, a cărei sticlă fusese bine ștearsa  de mâinile grijulii ale mamei, am reușit,după multe încercări, însoțite  de plâns și de revoltă,am rezolvat toate exercițiile despre teorema înălțimii într-un triunghi dreptunghic.

Am trăit atunci una dintre  marile  bucurii ale acelor ani  de copilărie.💗

Păstrez câteva  manuale din liceu, ele sunt, într-un fel, măsura trecerii mele prin școală.

Astăzi m-am trezit - cred  că năvala  cu care se succed  evenimentele  zilei nu-mi dă pace nici  în somn- cu gândul la manualul meu de  literatură din  clasa a  IX-a. 

l-am găsit!

Este zdrențuit săracul, dar paginile lui  poartă  un fel de parfum inconfundabil: sublinieri, întrebări, notițe pe margini de foi îngălbenite.

L-am deschis la  Grigore Alexandrescu.

  Tu ai studiat fabula ”Toporul și  pădurea”? Îți mai amintești  vreun vers?  opera  toată   este  plină de înțelepciune. 

 Dacă   uitarea  și-a spus cuvântul, mergi la  domnul google.

”Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

 Nu  le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean de-ai  noștri, o rudă sau un frate.„

( pagina 45)

Cîteva  zeci de pagini  mai încolo. titanul  Bogdan Petriceicu  Hasdeu.

„ Răzvan și Vidra„.

” Răzbunarea  cea mai  crudă este  când dușmanul tău

E silit a recunoaște  că ești  bun și dânsu-i rău„

 178.

Mângâi  filele care m-au ajutat, cândva, să  -mi pun întrebări,  să caut și să găsesc lumină!💖

Simt, vorba unui inegalabil gânditor antic,că în sufletul meu, în mintea mea, s-a adunat  cea mai frumoasă zestre, cea mai bună provizie pentru anii senectuții.💗

fericirea și eternitatea clipei

  „Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:

Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori  te îneci, ori înoți„.Anthony  Hopkins

( autobiografia), pagina78

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.

Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.

Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.

Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.

Ceva cald mă învăluia.

Cred că era fericirea!

Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.

Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.

Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol

A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!

Eram fericită!

Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna...

Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.

Nepoțeii!

În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.

Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,

Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.

Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„

Ieri, m-am dus împreună  cu mai mulți  foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care  noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.

La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte  fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut  în anii mei de  profesoară... 

În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și  promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri  erau  școlari,ne întâlneam  în vacanțe la mare  sau la munte.

Un  om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel, 

, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată,  flori, lumină..

Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea  este mult prea agitată..

Citesc o carte  frumoasă, un fel de  anatomie a unui suflet special, cum zice  cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.

„Cine sunt?

Unde sunt?

Când se întâmplă?

Ce vreau?

De ce vreau asta?

 Cum să obțin asta?

Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//

Cam multe întrebări, așa-i?  că nici timp nu-ți mai rămâne  să ghicești pe unde o fi hoinărind  fericirea.

cu matematica!

Un gând de seară, dintr-o carte foarte interesantă:
”Matematica este considerată frumoasă tocmai pentru că își este suficientă sieși. Nu trebuie să se slujească decât pe ea însăși.„
David Lagercrantz ”Agonia lui Turing”, pagina 186

p.s. În clasa a VI-a, în orarul meu, a apărut geometria.Mi-a cam dat bătăi de cap vreo două luni. Într-o seară- era sfârșitul toamnei- îmi pregăteam lecțiile. Văd cu ochiul minții manualul foșnitor, cu multe exerciții și probleme despre aflarea segmentelor determinate de înălțime pe ipotenuză, într-un triunghi dreptunghic. Nu reușeam deloc să ajung la rezultate corecte.
Brusc, s-a produs ceva, nu pot explica ce, știu doar că m-am luminat. În seara aceea, am lucrat toate exercițiile cu mare ușurință.
N-o să spun cât de importantă devenisem!
Cred că momentul în care am priceput”mecanismul ” de rezolvare a fost și rămâne unul dintre acele clipe de mare fericire pe care le-am trăit în anii de școală.

ca o ieșire din timp

 Raze piezișe  tremură printre  crengi,  tăcută, aleea își deapănă  mersul,  ce tainic șoptește,dimineața, pădurea, trec  vârste încoace și încolo,pășesc fără  grabă.

A răsărit, așa,în drumul meu, semn aproape banal, și  deodată, clings!  într-un colț de suflet  a sunat un clopoțel.

După ploaie, în fața porții noastre, pământul era moale, bețișorul scrijelea un fel de nostimă figură geometrică, două /trei pătrate, unul  în continuarea celuilalt,  alte două, unul  lângă altul, alt pătrățel, atent  construit, încă două, un cerc, aruncată din palmă,pietricica își caută loc. 

Începe mersul  atent, sari într-un picior, nu ai voie să atingi nicio linie,Viorica, prietena mea, are ochiul  atent, vine și Vergi, avem ceva timp,  jocul  ne prinde, geometrie și  zbor fără grabă, glasuri vesele,  funde roșii în  codițe  aurii!

 Pentru o clipă, timpul  sare și el într-un picior, ce legi guvernează peste locuri  și întâmplări, ce știm noi despre lucruri?

 Ce mister le scoate din nebănuite ascunzișuri ?

 Șotronul!

Joc, instinct,atenție, bucurie, răbdare,respectate  nescrise legi de mișcare!

Ulița- scenă deschisă, noi- ființe grăbite, mereu alt rol, altă regie, timpul stăpân, timpul dușman, timpul prieten. 

Ziua își  spune povestea, lumea  se duce și vine... 

Șotronul, semn fără lege, poem  din trecutul- prezent, cretă și cerc,  joc de  lumini,  glas și senzații, tu  și cu tine!

În geometrie nu există

 drumuri speciale pentru regi.
Euclid

Un urs pleacă dintr-un punct. Merge un km către Sud, face un unghi de 90 de grade la dreapta, merge un km, se oprește, face un unghi de 90 de grade, la dreapta,  merge iar un km și ajunge de unde a plecat.

Ce  culoare are blana ursului?
( cu explicațiile ce se impun!)

din expediție..

Când se adună,  pescarii spun povești.
 Una mai gogonată decât alta.
Vânătorii  se laudă cu trofeele lor.

Când se adună profesorii.. mai bine ascultați..

Zice că  s-au întâlnit într-o expediție montană- un geolog, un inginer și un profesor.
 Cum era și firesc, în fiecare seară,  fiecăruia i-a venit rândul să  pregătească cina.

Primul a fost geologul.
 A luat tuciul, l-a spălat, a mestecat bine mămăliga, au mâncat, el a spălat tuciul, a pus apă în el și l-a agățat într-un cui. Deasupra plitei.

În seara următoare, i-a venit rândul inginerului.
A  luat tuciul, l-a pus pe foc, a fiert mămăliga, a răsturna-o  atent  pe o farfurie întinsă, apoi și-a invitat coechipierii la masă.
 Când a dispărut ultima  îmbucătură, inginerul  a  spălat tuciul, a pus apă în el și l-a agățat în cui.

 Ultima seară  a fost rândul profesorului la bucătărie.

 Și-a pus  un prosop peste trening, a luat tuciul din cui, a vărsat apa, a spălat tuciul, a fiert mămăliga, a  împărțit conținutul , în mod egal, la trei, apoi i-a invitat pe ceilalți doi la cină.

 S-au culcat  târziu și s-au trezit devreme.
 Pentru că fiecare  trebuia să ajungă acasă.

S-ar cuveni o discuție, așa-i?
  Sau  un fel de concluzie. 
Ca la  geometrie. 
 p.s.Uitasem să spun  că  specialitatea profesorului era  matematica.

eternități de-o clipă

In cămăruta mea, lampa cu picior înalt răspândea o lumină gălbuie.
Seară de seară, înainte de a aprinde fitilul,   ștergeam  sticla subțire ca foaia de  ceapă,  atent, cu o  cârpă moale, cum mă învățase mama. Doar așa , lumina era mai puternică, mai limpede..
Îmi făceam lectiile.  Eram in clasa a VI-a,  geometria nu era deloc simplă. Împărțeam gloria clasei cu un coleg. Manualul era subțirel , foi aspre , după teorie, o aplicație- două, cu exemple și multe exerciții. La sfârșitul fiecărui capitol,  se înșirau, cuminți,  rezultatele.
În seara aceea , toate erau de-a-ndoaselea,  pagini întregi- desene, calcule- nimic nu se potrivea. Dintr-odată , nu știu cum,  brusc, mintea mi s-a luminat, am dus dintr-un punct o perpendiculară și creionul  a luat-o la fugă   pe maculatorul meu foșnitor. Aș vrea să nu greșesc nimic din ceea ce-mi amintesc-Inălțimea, într-un triunghi dreptunghic, este medie geometrică, adica proporțională ,intre segmentele determinate de ea pe ipotenuză!
În  cea mai  mare viteza, am lucrat toate exercitiile, nu doar  tema dată .
Eram cel mai fericit copil!
În clasa a XI-a, purtam , obligatoriu, la școală, un sarafan bleumarin , cămașă din bumbac, băiețească, cu mânecă lungă, bleu spălăcit. Într-o sâmbătă- eram elevă internistă-  tata mi-a adus , printre alte lucrușoare, o curelușă albă, de plastic, cu dungi subțiri roșii și albastre.
A fost sărbătoare! Mi-am personalizat uniforma! Mare îndrăzneală!
Locuiam tustrei in Hotelul Venetian-eu și băieții mei. Cel mare își susținea admiterea la Universitate. Examenele, trei la număr, analiză matematică, limba română, filozofie,  se susțineau la Leu. Cel mic terminase clasa a treia. Drumul nostru cu metroul în fiecare dimineața, plimbările  cu fiul cel mic in Grădina Botanică,  să mai scăpăm de emoții, în timp ce fratele lui era în focuri, înghesuiala în fața listelor,  rezultatul care ne-a umplut sufletele de bucurie,  au fost momente pe care nimic , niciodată,  nu le poate înlocui . Nimic nu mai conta!
Au trecut anii.
Am învățat să văd fericirea în fel și chip: într-un apus de soare, în primii fulgi de zăpadă, în momentul în care un fost elev , după mai mulți sau mai puțini ani, recunoscându-mă , îmi spune: Sărut mâna, doamna profesoară!, într-o coafură frumoasă , în lumina din ochii elevilor, când le place lectia , într-un pâlc de maci , în clipocitul ploii, în colindele copiilor, în Lumina Învierii, în lectura unei cărți bune, în florile care mi se oferă, în somnul liniștit, în reîntalnirea cu foști colegi de școală, în jocul "de-a baba oarba" cu nepoțeii, într-o scrisoare sinceră.Am văzut locuri deosebite: Volga, noaptea , din avion , când luminile hidrocentralelor concurau cu puzderia de stele, pe care aveam senzația că le-aș putea culege,  Fontana di Trevi, sub strălucirea lunii , Louvrul, castelele de pe Loire, Notre -Dame,Versailles,Vatican, Olimpul, Acropole, Likavito, Santorini, Prado, British Museum,Madame Tussauds, The Royal Opera, pădurile vieneze, Vezuviul, Neapoli, Capri, casele lui Gaudi, morile lui Don Quijote, Coasta de Azur, Cabo da Roca,Sintra, Alhambra, Fatima, am cules pietricele de pe țărmul Mediteranei și al Atlanticului, am simțit drama locuitorilor Pompeiului,   dar și victoria lui Vasco Da gama, am ascultat Fado la ea acasă, am urcat cărări spre mănăstirile Moldovei și Maramureșului..  
Fericire?Da. Se poate spune și așa.
p.s.cum și când se simte fericirea?