Bil si pantofii unei fete

O prietena a povestit , pe blogul ei , o intamplare nostima .

Asa mi-am amintit povestea unui catel drag, simpatic , dar si altfel..

Cand feciorul meu cel mic, care are acum 28 de ani, era in clasa a sasea, i-am cumparat, cu acte in regula, un boxer.
De la Bucuresti pana acasa l-am botezat- Bil.
I se potrivea.

Stapanul lui, adica baiatul meu , a promis ca se va ocupa indeaproape de jucaria latratoare. Dar a uitat destul de repede.
Asa ca , am mai primit o norma. Fara remuneratie. Din dragoste.
Si azi asa, maine asa, Bil a tot crescut; cerea multa atentie . Speciala.
Sotul meu mergea la un centru din afara orasului sa-i cumpare hrana potrivita. Cand eu plecam la scoala, il plimba el.
Vecinii credeau ca ne-am pensionat, ca toata ziua eram la plimbare cu patrupedul nostru drag. Odata, toti, din nu mai stiu ce motive, am intarziat. Vecinul ne-a certat foarte tare, pentru ca , de la noi din casa, timp de vreo ora, s-au auzit cele mai alarmante latraturi.

Pe cuier, adica la inaltimea unui adult, aveam mai multe reviste.
Singur si plictisit, Bil a vrut sa se uite prin ele; si, pentru ca n-a gasit ce voia, le-a transformat in sute de fasii. Umpluse casa cu ele.

Nu ne mai ajungea timpul.

Intr-o zi, faceam pregatire cu o eleva de liceu.
Bil dormea in sufragerie-de obicei, era asistentul meu- se aseza pe fotoliu si asculta partea care il interesa. Apoi sforaia usor.
Eu si fata am lucrat intr-o alta camera. Cand am terminat, am iesit prima.
Am zarit pe covor o limbuta de pantof.
Am avut , asa, un fel de strangere de inima, dar am fost tare.
El se prefacea ca doarme.
Ma privea cu un ochi.

In hol, pantofii turcesti, cu fundulite, ai fetei erau facuti praf.

Incepuse ploaia.
Nu-i puteam imprumuta nimic . Purta cu doua numere mai mult decat mine.
Ea se uita la mine, eu ma uitam la ea, amandoua ne uitam la Bil; eu am ingaimat cate ceva, de circumstanta.. fata trebuia sa plece acasa.
I-am sunat pe parintii ei si tatal i-a adus de incaltat.
Martorul ocular al discutiei, autorul de drept al dezastrului , n-a scos un sunet.

A trebuit sa renuntam la el.
Cu mare durere.

Intr-un sertaras ii pastram toate lucrusoarele.
Si cartile despre cum se cresc cainii.

Toti am suferit ca dupa o lunga si dureroasa boala, dar am hotarat ca un apartament de bloc, oricat de incapator ar fi , nu este locul ideal pentru un caine;

mai ales, daca tii incaltamintea acasa.