intre adverb si conjunctie

Locurile au nume.
Unele devin simboluri.
Multe raman amintiri.
Altele traiesc . Prin ele insele.

Cand spun Bucuresti, ma gandesc la Ceasul Universitatii. Pentru ca de acolo, am vazut , candva, lumea, altfel de cum este astazi.
Daca spun Iasi, ma gandesc la Copou si la manastirile din nordul Moldovei, vazute intr-o vara unica.
Cand spun Brasov, ma gandesc la „ Balada pentru Adeline”;
daca zic Cluj, imi vine in minte o ploaie torentiala, care nu are nicio legatura cu textul unui cantec, ci cu ziua in care am vazut orasul , printre fulgere.
Daca spun Baia Mare, ma gandesc la o clipa; si la o ie, pe care n-am reusit s-o cumpar.

Cand spun Craiova, ma napadesc emotiile- revad vara in care am „tocit " pentru un examen greu, la sfarsitul caruia , un profesor batran si ursuz, dupa ce mi-a trecut nota in carnet, a spus ca rochia mea rosie este frumoasa.
Si nu pot sa nu ma gandesc, cu mai mult decat admiratie, la coordonatorul lucrarii mele de licenta, cu tema” Ion Pillat- simbolist si clasicist”; si la ziua in care, pentru a o prezenta , m-am imbracat cu fusta verde closh si ie, pe care le pastrez,- erau moderne atunci, astazi , daca domnisoarele m-ar auzi, ar rade in hohote.
.
Cand spun Curtea de Arges, vad manastirea lui Manole- in toata splendoarea ei- si copacul cu aripi deschise in toate partile.

Daca spun Pitesti, ma gandesc la milioane de clipe, cuprinse in aproape 40 de ani.

Strainii se gandesc la „ Simfonia lalelelor”- este un eveniment anual, chiar frumos.

Inainte si in timpul.

Nu si dupa.

Cand apar in presa imagini cu flori smulse , cu spatii in care s-a intrat cu bocanicii rautatii. Si ai necuviintei..

Nici la cum arata centrul orasului, dupa ce musafirii isi iau calabalacul.
Daca ai trai aici sau daca esti in trecere si-ti ramane putin timp, merita sa te plimbi, macar un ceas, prin padurea- parc” Trivale”, nu pentru ca este numele cartierului in care locuiesc.
Ci pentru padure. Pentru aleile ei. Pentru farmecul unic.
Desi, daca o fi adevarat ce scrie presa, nici padurea nu mai este a tuturor, ci a unora.

Au „ ciopartit-o”- asa citeam.

Cel mai frumos este toamna.
Asa simt eu. Stii cate culori poti vedea? Infinite, unele imposibil de prins in panza artistilor
Stii cate glasuri poti auzi? Toata muzica scrisa/nescrisa/cantata/necantata inca..
Padurea mea este o fiinta colosala, cu mii de brate si cu un suflet urias.

Si mai este ceva pentru care merita sa te opresti in Pitesti; la cativa km de oras, pe soseaua nationala, catre Bucuresti, se inalta conacul Bratienilor, de la Florica, ascuns in pacea tihnita a unei gradini fastuoase, la care ajungi, dupa ce te lasi dus de o carare tacuta.
Trebuie sa calci usor, pentru ca in aceste locuri pline de poezie „Nu vorbele, tacerea da cantecului glas”.

Florica- devenita o mica Arcadie-gratie nepotului Bratienilor, poetul Ion Pillat, care n-a urmat drumul politic al inaintasilor, te intampina , in orice anotimp, enigmatica, cu o „ naframa de visare pe zavoi”.
Clopotul din sat aminteste de radacini ancenstrale, al caror suflet vibreaza” printre umbrarele de nuci”.

Nu este nevoie de multe vorbe; vei trai mirajul clipei, daca intri, pe varfuri, in „ Odaia bunicului”, unde „ ceasul lui pe masa si-a mai pastrat tic- tacul”.