mereu incertitudini

Cerul s-a trezit cu noaptea-n cap, in zvon grăbit de guguștiuci.
Zâmbet vag, sub vălătuci de nori, in snopi subțiri de raze blânde.
La fereastră, câțiva porumbei așteaptă cuminți grăunțele promise.
Liniște.. cu somn de melci in iarbă crudă.

Atâta verde!
Răcoare și lumină, ieri și mâine, știut și neaflat, duioșie in degete lungi de frunze răsfirate in forme ghicite. Gând și fior, poteci in hățișuri, valuri de șoapte, departe, atât de aproape.
Mai tandru cuvântul?
Mai profundă simțirea?


FLOARE ALBASTRĂ,
de Mihai Eminescu

” Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

In zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare ,
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
In prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povești
Si minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de maă iubești.

Si de-a soarelui căldură
Voi fi rosie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie ,
S-apoi cine treaba are?

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de dupa gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa că-mi ești drag?

Inc-o gură si dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!”

................................................

p.s.am rătăcit ultima strofă..