ce ți-e omul...

Zăpușeală.
Ploaia repezită abia dacă a stropit asfaltul incins. In stație , lume multă, care incotro.
L-am zărit tocmai când urcam. O mână de om, un moșneguț , speriat parcă. Prin ușa, incă deschisă a autobuzului, i-am recunoscut privirea spălăcită, căutând un punct de sprijin.
…………………………………………………………………………………………………
Terminasem facultatea in urmă cu doi ani.
Eram profesoară intr-o scoală mare si frumoasă. Din păcate, mult prea departe de casă .O sută de kilometri, zilnic- jumătate la ducere, jumătate la intoarcere.. Autobuzul pleca din autogară la 11 . Cand trebuia sa suplinesc pe cineva de la invățământul primar, navetiștii fiind preferați obsesiv de tov director, mă trezeam la 5, să prind cursa de 6, fie zăpadă, ploaie, ceață , ger.

Stațiile erau multe si dese. Urcau țărani cu saci și pachete , mai mici , mai mari, un covor, un sac de var, un cărucior pentru copil, o găleată cu brânză, două-trei găini. Nu erau interdicții. Sau poate că erau. Dar nu se respectau.
Sunt și am fost totdeauna punctuală.
Autobuzul ar fi trebuit sa ajungă la 12 jumătate.. Sâmbata, mai ales, intârzia. Oprea in fața scolii la unu si trei - patru minute. Eram vreo zece profesori navetiști si tot atâția localnici. Noi,strainașii, aveam totdeauna primele ore .
Incepea calvarul.
Cu cataloagele in brațe, pe coridor, ne intâmpina figura de tiran a directorului. Nu i-am văzut vreodată cartea de muncă, povesteau unii mai vechi in școală că ar fi absolvit un colegiu de silvicultură, la care adăugase câteva luni de perfecționare.
Prin ușile sălilor de clasă, lăsate intenționat deschise, ochii sfredelitori ai elevilor urmăreau reacțiile celor două tabere.
Bibliotecara si secretara isi incrucișau uităturile complice. Subit , femeile de serviciu iși căutau de lucru in magazia de lemne.
Simteam că mor câte puțin, de fiecare dată, văzând privirea incoloră, maxilarele incleștate, fața impietrită.
Ce puteam face? Să mă mut acolo? Aveam acasă un copil de trei ani . Număram zilele …


Era o problemă și imbrăcămintea.Prin regulament, femeilor li se interzicea să poarte pantaloni la clasă.
De atâta inghesuială, ajungeam deseori, cu hainele boțite.Mi-a venit ideea să duc in cancelarie, săptămânal, cate o fustă- două , in cute sau cloș.

Ajunsa la scoală,dacă eram in criză de timp, trăgeam repede fusta peste pantaloni, până la pauză, când, in laboratorul de biologie al colegei de navetă, urma să fac operația completă de echipare. Seara, când suna clopoțelul, fusta iși ocupa locul in cuier, pe un umeraș, să fie pregătită pentru următoarea zi.
Imbrăcam pantalonii.

Intr-o dimineată, o invățatoare l-a surprins pe director , măsurând, cu o riglă, lungimea fustei din cuier.
Doar clipa lui de neatenție m-a scăpat de o eventuală mustrare in consiliul profesoral..