despre cum suntem,

se povestesc atâtea.
Românul s-a născut poet, românul este credincios, scoate apă chiar din piatră seacă, este ospitalier, viteaz, bun ca pâinea caldă. Atât de multe lucruri bune se spun, că te intrebi cum se intâmplă că ne merge din ce in ce mai rău.
In drumurile mele, am tras cu ochiul și pe la alții, la alte nații vreau să zic. Mai ales, in mijloacele de transport. M-a surprins să văd că, in metrou, toți englezii- nu știu câți erau get- beget englezi, poate că erau doar străini, Londra fiind orașul cel mai cosmopolit din câte se știu, cum spuneam- aproape toți citesc. Unii cu căștile pe urechi, cum s-ar zice , fac două treburi in același timp. La orice pas auzi sorry, thank you., fiecare ține ușa celuilalt, dacă ceri o informație ,ți se dă cu zâmbetul pe față.
Francezii mi s-au părut aroganți, dar foarte preocupați, fiecare cu ale lui. Italienii, extrem de gălăgioși, spaniolii- nu știu câți erau de-ai noștri, aduși de vremuri- ne seamănă la sprinteneală: chelnerii adaugă repede- repede un zero la total, uită să dea restul, iți scutură fața de masă instantaneu in poală. Grecii sunt atât ospitalieri și guralivi,iți oferă bomboane colorate, că și dacă nu ai bani suficienți, nu reziști să nu treci pragul tavernei.
Pe la noi, călătoresc cu trenul, nu neapărat pentru că mă omor după acest mijloc de transport, dar asta e. Se numește ” săgeata albastră”.
Sună bine, dar nu este ea chiar săgeată. Intre cele două clase, diferența este doar de culoare. Biletul nu este ieftin, confort, de, ce să zic, n-ar prea fi ,locul destinat bagajelor, sărăcuț, prea strâmt spațiul intre rânduri.
Așa se face că , dacă nu ai căști, cum poartă tinerii, auzi, fără să vrei, tot ce discută vecinii, le vezi reacțiile, revolta, tristețile..
Ea și el, asistenți medicali, la un spital dintr-un oraș, deloc de neluat in seamă, comentează ultima intâmplare de la locul lor de muncă.
Directorul administrativ- un tânăr capabil, studii superiore, cinstit, corect, familist, doi copii- cu aprobarea directoarei medicale, instalează, in camera de gardă, o altă cameră- de luat vederi.
Asta se intamplă, in timp ce managerul instituției iși petrecea concediul de o lună pe Coasta de Azur.
Din perspectiva respectivei doamne ,intoarsă, proaspăt bronzată, o cameră de luat vederi , postată intr-un asemenea loc, este ceva catastrofal.
De ce? Cum de ce?
Pentru că, bolnavii, veniți când le convine lor să se imbolnăvească, nu mai pot sta cu mecanicul, portarul, instalatorul , obligați să se ocupe de ei, până dimineața, când se trezește medicul de gardă. Ea, camera, nu știe când să inchidă ochii.
Camera de luat vederi este inutilă. A fost infășurată bine cu leucoplast, până a orbit.
Și mai inutil este cel care a dispus instalarea ei. I s-a cotrobăit in cartea de muncă, si, cum era și firesc, i s-a descoperit o bubă netratată- depășise cu câteva zile data la care ii expirase concursul, ocupat fiind să tot dea declarații..
Ca să se lecuiască, i s-a aplicat tratamentul cel mai la indemână.
Rezultatul?
Incă un șomer.
A fi inventiv costă.