marți, 9 octombrie 2012

dacă stelele licăresc



  pe cer înseamnă  că trebuie să fie cineva  care ar vrea să le vadă, Maitreyi Devi, Dragostea nu moare.
În  numărul de septembrie al revistei Argeșul, am descoperit două scrisori inedite, o corespondență semnată Mircea Handoca, între doi titani ai culturii noastre- Mircea Eliade, Emil Cioran,17 iunie 1973, 7 noiembrie1979.
Nu voi insista asupra proiectelor filozofice, scriitoricești , culturale amintite în  respectivele scrisori . Nu  voi aminti nici despre beteșugurile celor două ființe, ajunse, cum spune unul dintre semnatari, din cauza  bătrâneții și a  suferințelor fizice, în  afara speciei, la marginea zoologiei.
Altceva mi-a atras atenția. 
A fost ceva, ca un gând care doare.
Mircea Eliade îi scrie prietenului său-își vărsase năduful și către alți cunoscuți- Barbu Brezianu, Constantin Noica, Dumitru Micu- despre întâlnirea , după 42 și doi de ani, cu eroina romanului lui de tinerețe- Maitreyi. 
Totul mi se pare  neverosimil, ireal,  fals, și  într-un anumit sens, de prost gust.Evident e bunică, soțul- un fel de inginer silvic-trăiește încă, dar înțelege că  M. a trebuit să mă caute. De abia acum am  înțeles oroarea deprimantă din le temp retrouve. Că M. este  așa cum  era fatal  să devină orice bengaleză la 60 de ani- grasă, adipoasă, purtând ochelari , n-ar fi prea grav. Întâlnirea ar fi putut rămâne în familie, ar fi știut de ea doar Christinel( soția lui), inginerul silvic, azi pensionar la Calcutta și copiii lor. Dar nu! Personajul meu ( Maitreyi, fosta lui iubită) vrea să-și  retrăiască  romanul și, poetă fiind, speră  în glorie,  notorietate și chiar  situație politică..speră  să se ducă la București și să dea interviuri..am amenințat-o că, dacă  va da interviuri indiscrete, voi dezminți, afirmând că  întreg  romanul e numai fiction..//
Am citit Maitreyi acum  mulți, mulți ani .
O carte  minunată!
 O extraordinară  poveste de dragoste, frumoasă și tristă !
 Zilele trecute am recitit-o. Am recitit și romanul- replică Dragostea nu moare.
Pagini pline de tandrețe, trăiri   de mare intensitate  între doi tineri aparținând  unor lumi  diferite, el,  europeanul Allan,  aflat în India ca student, ea, fiica  mentorului , o tânără de 16 ani, maturizată mult prea devreme, dacă ar fi s-o comparăm  cu tinerele  europene de vârsta ei- scrie  poeme filozofice,  îl frecventează pe Robi Thakkur -Rabindranah Tagore-  care o tratează cu  mult respect și cu iubire paternă, participă la conferințe pe teme  de filozofie,   citește și interpretează  cărți fundamentale.
Casa profesorului Narendra Sen, tatăl eroinei, este  împânzită de  feminitate- dacă la prima întâlnire, Maitreyi i se păruse lui Allan urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buze cărnoase și  răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză, crescută  prea plin, ca un fruct trecut în copt, fără să-l atragă,  treptat, fata  devine o adevărată ispită, care îl tulbură și-l neliniștește.
 Ea îl învață bengaleza, el îi dă lecții de franceză. După câteva zile , ea, deja, se juca femeiește E târziu, prea târziu, dar nu e târziu.
O floare roșie, aruncată  abil și discret- Floarea avea un fir din părul meu- îl vrăjește . Zilele sunt prea scurte, nopțile  îi prind pe veranda   înflorită I-am strivit mâinile, era fermecătoare zbătându-se, fața i se contorsiona,  lăcrima. Lucrurile trebuie să se sfârșească aici, să fim iarăși prieteni.
O iubesc mult,  feroce și mi-e teamă  de ea, va scrie el în jurnal.  Fericire calmă și în același timp violentă, o beatitudine de sentimente, contact suprafiresc prin  ochi, două ceasuri de îmbrățișări, schițate  sumar în jurnal.Un paradis al inimilor.
Erau unul al celuilalt Mi-ești dragă Maitreyi, mi-ești dragă!Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă și nu găsesc o dragoste perfectă decât aici..
Erotism, experiențe revelatoare dominate de  adânci legături umane, personaje puternice atrase, unul către celălalt de o dragoste  imposibil de exprimat în cuvinte.
Brusc, Maitreyi devine inocentă și serioasă, după ce  ei se logodesc în secret,  un inel ciudat le pecetluiește iubirea Și o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!
 Maitreyi vorbea cerului înstelat,  pământului, sprijinind inelul în iarbă  Mă leg  pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Alla și a  nimeni altuia.Voi crește din el ca iarba din tine.
Alteori, ea  ar fi dansat cu pași neumani, era  amanta perfectă,  senzuală, inconștientă sălbatică, neverosimilă îl umilea pe bărbatul mai mare cu șapte ani decât ea.
Dragostea lor   se  ascunde ochilor  din casă. Abandon desăvârșit, lăsat în voia destinului.
Niște  mici detalii  din dragostea ei pentru Poetul R. Tagore, povestite  într-o seară, îl scot din minți pe îndrăgostit Atunci am înțeles că nimic nu durează, o căsătorie nu se  întemeiază pe dragoste, ci pe sacrificiu, totul va trece,  totul trece.
Te-am văzut  cu lumina ochilor în afara mea, atunci era lumină..blând , timpul își pierde orele și clipele.
Inginerul a ținut ca fiica lui să-și serbeze ziua de naștere, 17 ani, cu tot fastul- mulți invitați, celebrități, un poet Acintyia, căruia i se publica un roman asemănător cu Ulsses al lui J. Joyce, un dansator  cu frumusețe de zeu,   redacția unei reviste celebre. O petrecere de cinci sute de rupii, cu masă îmbelșugată, discursuri, cadouri.
Ei doi și o mare iubire.
O singură clipă , o scăpare, și dragostea  tăinuită, dar dedusă de câteva  dintre multele rude, care se perindau prin casa profesorului,  este  dată în vileag de Chabu,  fata mai mică a profesorului.
În polenul mirositor al lotusului  tremură lacrima tristeții.
 ..pentru că dumneata ești puțin obosit, este bine să te receezi undeva în munți , îi va comunica profesorul,privindu-l prin sticla groasă a ochelarilor, în timp ce îl izgonea   din casa unde fusese atât de fericit .
Sufocat  de o durere căreia nu știe ce nume să-i dea, căci nu mai era nici dragoste, nici suferință, ci un sentiment de totală năruire, ca și cum m-aș fi trezit singur într-un cimitir, Allan trăiește drama spulberării visului de a căsători vreodată cu iubita lui.
Năucitoarea , brutală lui  alungare, pedepsele  animalice aplicate fetei sunt  meandre care transportă faptele în ambiguitate.
Niciunl nu știe ce se petrece cu celălalt, zadarnic mușcam perna, apoi, în vârf de stâncă,  ascultându-și glasul Maitreyi, Maitreyi,  îi dă târcoale  gândul sinuciderii.
Treptat, șocul  trece. Începe  un proces  de recuperare, care  temperează febra prin  pustnicie  în Himalaia, îndulcită prin  iubirea de-o seară cu o tânără derutată ca și el, urmată de  reîntâlnirea cu  mai vechea lui camaradă-Geurtie, femeie fără prejudecăți, amabilă,  prietenoasă, generoasă .
Zadarnic , Maitreyi  își pedepsește tatăl, dăruindu-se negustorului de fructe, în dorința de a fi alungată din casă, pentru a-și căuta iubitul. 
Allan și Maitreyi sunt separați iremediabil.Scrisorile   trimise   nu ajung la destinatar.
Pentru ei, timpul nu are  nici răsărit,  nici apus.
Finalul romanului este o confesiune  a  îndrăgostitului,  sfâșiat de
întrebări și  neliniști și dacă  n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc  ochii Maitreyiei...
 Drum  zbuciumat și  plin de capcane a două personaje, care  nu sunt rodul fanteziei scriitorului. Ele  chiar au existat.
Dacă este să privim romanul Maitreyi, în rotunzimea lui de sferă,  acțiunea reflectă  incertitudinile  eroului masculin-Allan- Mircea Euclid- Mircea Eliade, cuprinse între mottoul îți mai amintești de mine, Maitreyi?și dacă da, ai putut să mă ierțí`? și acea dorință  suspendată într-un gând  Aș vrea să văd ochii Maitreyiei..//
Peste 42 de ani,  poeta Maitreyi Devi  , prin cartea ei  Dragostea nu moare,  înfruntă  teza adevărata noastră moarte este uitarea.
 Aflase  că lumea toată îi știe secretul- o iubire vinovată, care încălcase toate  regulile   exacte ale castei din care face parte.  Cartea  lui Mircea făcuse înconjurul lumii.
Trădată și  umilită, ea începe o luptă dură cu  îndoielile. Mintea ei  trebuia să strunească totul,  prezentul se retrăgea, zilele se topeau în nopți cumplite. O furie oarbă  o arde. Trebuia să se răzbune.
Căsătorită cu un bărbat   devotat, serios, dar  taciturn și incapabil  să pătrundă în lumea ei interioară, Amrita  se simte tot mai singură. Muncește, își îngrijește casa , grădina,  primește musafiri, asistă neputincioasă la destrămarea  familiei din care venise,  pentru că    tatăl ei cade în mrejele unei studente abile, își crește copiii și mai apoi nepoții, dar trăiește  două existențe-experiența ei  din  1930 cu  Mircea Euclid și realitatea care o sfâșie.
Am tot ceea ce își poate dori ori aștepta cineva. De ce acest sentiment infinit de pustietate, ca si cum nu as fi îndeplinit ceea ce aveam de îndeplinit, ca si cum nu as fi spus ceea ce aveam de spus, ca si cum nu as fi ajuns la ceea ce am aspirat?
O discuție cu mentorul ei, Tagore,  aduce o aparentă stare de echilibru-De ce aceasta autoflagelare? a spus el cu tandrete. Ceea ce poate da fiecare din noi este limitat de spatiu, de timp si de cel care trebuie sa primeasca. Ceea ce nu putem atinge, neîmplinirea, nu avem de ce sa regretam. Sa ne multumim cu ceea ce avem.
  O dorință nelămurită și nedefinită rămâne mereu nestinsă. Ca  un suflu de nefericire venit din  trecut.
În înțelegere cu soțul ei,  căruia îi  povestește  drama care  o arde, Amrita va traversa lumea, mergând la Chicago, pentru a-l vizita pe Mircea .
 De ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu vești despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simpla curiozitate, mă linișteam singură.
 Nu e nimic rău în asta. Vreau să știu ce mai face o persoană pe care am cunoscut-o cândva.
 Ca sa fiu sinceră, trebuie să recunosc ca m-am cam gătit,cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când stăteam în fata oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem prețios, el nimicește orice, sfarmă și sleiește. 
Oare așa e? Oare timpul nu face decât să îmbătrânească lumea? Oare nu ne și întinerește, totodată?
 Da, trupul îmi este bătrân,dar mintea? Sufletul lacom sa afle vesti despre Mircea Euclid este tânăr acum. Și el este creația timpului. Cândva, în tinerețe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Fața lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată,
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte.

Mircea, sunt  aici, în biroul tău, o făptură umană, în carne și  sânge. Nu un simbol. Nu un mit. Asta nu înseamnă nimic pentru tine?//
El pare confuz.
Cum aș putea să te privesc?Oare Dante   s-a gândit măcar  s-o privească pe Beatrice  cu ochii cărnii?//
 În  15 martie  1931, Mircea Eliade, încă îndrăgostit , mărturisea savantului italian Vittorio Maccchioro pot  să-ți mărturisesec  că, în ultimul  an,  când am simțit  că pot  fi fericit, am fost gata să   renunț la credința mea  și să mă însor cu o indiancă..ea era  mai creștină decât mine.//
Să mă scuzi că am povestit atât, nu vreau să abuzez de timpul tău. 
M-a revoltat atitudinea lui Mircea Eliade, la întâlnirea cu fosta lui iubită, pe care a întâmpinat-o, după 42 de ani, cu trivialități.
Nici gestul ei nu  este altfel-răzbunându-se pentru  neadevărurile din carte și pentru primirea ostilă, într-un articol din acea vreme, îi  face un portret- caricatură:  bătrân, chel  și  urât..   
 Am rămas  cu  o tristețe.. și cu niște întrebări:
-există dragoste adevărată?
-face ea față vitregiilor  vieții? 
-ce ( mai) rămâne  din sentiment, din jurăminte, din farmecul clipelor?
-ce a (mai) rămas din  dragostea , pe care  critica literară și milioanele de cititori o situau între marile iubiri ale literaturii universale, mitizând-o? 
 -să fie vinovat doar timpul,  timpul , care urâțește   o  iubire atât de profundă,  ca apoi, necruțător,  tăvălugul vieții, să o strivească? 

30 de comentarii:

  1. Am ramas naucit de aceasta intalnire intre scriitor si muza sa.Deruta totala!

    Rezulta ca el nu a iubit-o!?totul a fost FICTION.Ce scrie el despre intalnire dupa 42 de ani rasuna foarte dur si resentimentar.

    Totul mi se pare neverosimil, ireal, fals, și într-un anumit sens, de prost gust.Evident e bunică, soțul- un fel de inginer silvic-trăiește încă, dar înțelege că M. a trebuit să mă caute. De abia acum am înțeles oroarea deprimantă din le temp retrouve. Că M. este așa cum era fatal să devină orice bengaleză la 60 de ani- grasă, adipoasă, purtând ochelari , n-ar fi prea grav. Întâlnirea ar fi putut rămâne în familie, ar fi știut de ea doar Christinel( soția lui), inginerul silvic, azi pensionar la Calcutta și copiii lor. Dar nu! Personajul meu ( Maitreyi, fosta lui iubită) vrea să-și retrăiască romanul și, poetă fiind, speră în glorie, notorietate și chiar situație politică..speră să se ducă la București și să dea interviuri..am amenințat-o că, dacă va da interviuri indiscrete, voi dezminți, afirmând că întreg romanul e numai fiction..//

    Ma gandesc totusi ca au existat niste conflicte mari intre ei,lucruri nestiute de nimeni,si de aici probabil aceasta
    "oroarea deprimantă din le temp retrouve."

    Am sa-ti spun un alt lucru care mi se pare hilar;
    Eliade intalnindu-se odata la Paris cu Steihart,i-a spus sa se roage si pentru el,deoarece el nu se simte in stare....paradoxal,tocmai pentru cel ce a scris "Istoria religiilor" ,pentru cel care vorbea si filozofa despre "omul religios" ca esenta inradacinata.Fatarnicie?Iarasi deruta totala!

    ps: Ma gandesc de ceva timp incoace daca realitatea si fictiunea nu sunt tocmai planuri separate.Exista cred eu o anumita legatura organica intre ele.Greu de stabilit insa interferente si paralele.In fond nimic ce vine din imaginatie nu este intamplator,haotic,abstract,exista radacini subtile in plan real.Ma duc iar cu gandul la autism.....(stii tu, articolul acela cu Enid Blyton)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aceeași stare de buimăceală am avut și eu, când am citit scrisorile, ele sunt reale, fără îndoială, există niște fotocopii chiar în revista despre care am vorbit,
      Faptul că am aflat niște lucruri de-a dreptul imposibil de crezut m-a determinat să recitesc cele două cărți- citisem Maitreyi, cu atenție, cândva, am savurat-o atunci, așa cum,probabil a făcut orice alt cititor.
      Sigur că între realitate și „scriere „ există niște distanțe, totuși, el a folosit numele real al acestei femei, recunoaște că ținea un jurnal, el a locuit în casa profesorului său, care, în carte este inginer, apoi, la un an după revenirea în Europa , acordă acel interviu, în care vorbește despre credința femeii iubite.

      Cu niște ani în urmă, am foiletat „Dragostea nu moare„, pentru că nu era cartea mea, cineva mi-o împrumutase pentru o seară.
      Zilele trecute, am citit-o în format electronic.

      Există două „adevăruri”, dar, cum adevărul este relativ, nu trebuie să acordăm credibilitate totală niciunuia dintre cei doi scriitori, cred eu.

      Totuși, ambii recunosc, dacă este să urmărim firul epic al romanelor lor că a existat, între ei, o mare iubire.
      Dacă luăm în calcul mottoul scrierii lui Eliade, iertare ar trebui să i se acorde, fie, pentru că s-a „supus”mult prea repede unei decizii, pe care mentorul său a luat-o, alungându-l.
      Să fie iertat, pentru că i-a folosit numele real și pentru că a descris multe momente intime, care i-au umbrit imaginea, ea fiind o personalitate cunoscută.
      De ce a făcut-o, dacă este vorba despre o ficțiune?
      Pentru că romanul să se vândă? să aibă succes,cu prețul umilirii ființei iubite?

      Din cartea ei rezultă că niște scrisori n-au ajuns la ea. comercializate fiind mult mai târziu de către o rudă săracă.
      Deznădejdea ei n-a fost ascultată, la vremea potrivită de nimeni.
      Dacă așa stau lucrurile, putem accepta că o despărțire „fizică„, geografică i-a separat pentru patru decenii. Nu s-au uitat unul pe celălalt, ea i-a scris în câteva rânduri, dar scrisorile n-au ajuns la el.( era , deja, căsătorit) Totuși, a traversat lumea doar să-l vadă , să-i vorbească și și astâmpere patima.

      Dacă lucrurile stau astfel, de ce s-au umilit/jignit unul pe altul, în presa vremii?
      În ce s-a transformat iubirea lor? Chiar a existat sau doar s-au scris și vândut două romane?
      Ajungem la ceea ce spui-între realitate și ficțiune, granița este mult prea fragilă.
      Asta cred.

      Ștergere
    2. Poate era un jurnal personal,intim,si nu si-a dorit el sa ajunga in presa vremii.Se intampla in multe cazuri.Oricum ce scrie este ca si cand s-a dezis de aceasta iubire...zic si eu.

      Ștergere
    3. În roman, citează din jurnal. Adesea, spune că un anume moment n-a fost consemnat acolo, dar completează că și-l amintește perfect.

      Ștergere
    4. Vezi, dragostea perfecta devine un mit si atat.Sa fie asteptarile de vina?Perfectionismul lui?Cand iubesti totusi ,treci cu vederea multe indiferent de varsta.

      Ștergere
    5. În cazul de față, cei doi chiar au existat.
      Fiecare a recunoscut, în felul său, cât de mult s-au iubit cândva.
      Ce n-am putut înțelege este atitudinea de după.

      În cartea ei, Maitreyi spune undeva „Evenimentele din viitor le vor depăși pe cele prezente„.
      Aștepți să le depășească frumos, nu?

      Ștergere
    6. Gina, nu am citit cele doua carti,eu vorbesc din cele prezente in acest articol.Poate erau orgolii mari la mijloc?!(amandoi artisti)Din dragoste lesne poti pica in ura uneori...aici inteleg insa ca momentul nu a fost depasit.Pacat,omenirea a mai pierdut un vis.Asa ca ne deplasam catre fictiunea pura,unde nu suntem dezamagiti,nu?
      (ca in "Undeva ,candva" spre exemplu)

      Ștergere
    7. Aș tot revedea„ Ùndeva, cândva„. Acolo este mit, cei doi protagoniști vor fi exista sau nu, întâlnirea lor este cel mai frumos vis, pe care îl putem gusta! Este o poveste, este ficțiune, cu care îți încarci sufletul.
      În cele două cărți, luate, fie împreună, fie separat, există o minunată poveste de dragoste! Povestea dragostei perfecte, aceea în care el spune„ vreau să-ți văd sufletul„!, iar ea, în cartea ei, recunoaște pentru sine, în urma unei discuții cu Poetul, este vorba despre R. Tagore, mentorul ei, așadar recunoaște doar pentru ea că „ jumătate din ce se vede este măsluit„.
      Se referea la propria-i viața monotonă, lipsită de strălucirea iubirii plecate.
      Dacă este așa, dacă iubirea a fost perfectă, de ce scrisorile și interviul „dau de pământ „ cu sublimul, cu tot ce poate fi mai frumos?
      Ce înțelegem ? că același om trăiește sub nu știu câte fețe?
      Că, de fapt, prin scris își vinde imaginea?
      Că iubirea este doar un basm frumos, menit să amăgească sufletele slabe?

      Ștergere
    8. Gina este vorba de nivelul de aspiratie si cel de realizare.Eliade era imperfect ca orice muritor,dar ca artist avea aspiratii inalte...nu a fost nici crestin cat si-ar fi dorit si nici capabil de o dragoste perfecta dupa cum rezulta din articol.

      ps;Citeam undeva ca in toate religiile mondiale se admite ca nivelul de aspiratie este mai important decat cel de realizare.Aspiratia se traduce asadar in realitate atat cat este dat,fiecare cat poate...important este sa aspiri catre ceva superior!

      Ștergere
    9. Da, total de acord, dacă romanul lui ar fi avut o eroină cu un nume fictiv.
      Iată ce consemnează Wikipedia-
      „Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[9] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

      Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

      Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.„

      După ce citești cele două scrisori, mitul se dărâmă.
      Nu oricum, brutal.

      Ștergere
    10. Poate citești ce i-am răspuns Dianei!

      Ștergere
    11. Pai eroiona reala este invalurita in imaginatia sa ,lumea fictiva.Vezi, care sunt granitele?Eu indraznesc sa ma gandesc ca fictiunea este inaintea realitatii....din lumea basmelor purced si realitatile cele mai frumoase daca este sa credem in ele,altminteri lumea ar fi chiar monstruoasa.
      Nu realitatea implineste visul,ci visul creeaza realitatea,cei drept cu multe lipsuri.

      Ștergere
    12. Am citit,cred ca ti-am dat un raspuns chiar intre timp ce ii raspundeai.A sosit,sau am tastat gresit?

      Ștergere
    13. Știu și eu?Avem imaginație, mental creăm situații care depășesc realitatea, asta este clar.
      Eu revin tot la cele două cărți și la eroii lor, care nu sunt rodul imaginației altcuiva- un cuplu de personaje trăiește în cartea lui, același cuplu, din aceeași perspectivă, dar în alte dimensiuni- cărțile sunt scrise la 40 de abi una de cealaltă- se naște din mintea și din fantezia ei.
      Preferam să am același mit, în două basme.
      Scrisorile și interviul au rupt vraja, au făcut din creatori doi bieți bătrâni ( ea, oricum, mai mică decât el cu șapte ani) doi înrăiți.
      Doi oameni banali, aflați parcă în fața unui divorț.( fără să fi trăit alături decât foarte puțin, câteva luni , în India. Restul vieții, fiecare a avut propria lui direcție.
      De ce ne-au furat mitul?

      Ștergere
    14. Gina,cred ca o dragoste profunda tine si de o anumita simplicitate a fiintei.Vb aceea;"fericiti de cei saraci cu duhul'!
      Eliade nu era un om simplu,si nici ea ... uneori paradoxal, complexitatea personalitatii te poseda astfel incat traiesti multe dileme si esti bulversat cand trebuie sa iei decizii.Ia si tu partea frumoasa atat timp cat s-au iubit.Finalul nu infirma neaparat lucrul acesta.S-au consumat ca niste lumanari atat cat a fost dat sa fie,si chiar de a ramas doar cenusa,povestea lumineaza si incanta in inimile cititorilor lor.

      ps.Biblic nu ai voie sa iubesti mai mult o persoana decat pe Dumnezeu!Dumnezeu l-a incercat din greu...iar cu cat esti mai plin de har cu atat mai mult ti se cere,nu e usor asadar sa fii geniu?

      Citeste te rog "Daruind vei dobandi " de N.Steinhart

      Ștergere
    15. Da, sigur că ai dreptate- când a scris cartea, el avea 24 de ani, evenimentele erau proaspete, dragoste frigea.
      Au trecut anii, el a devenit un Titan.. apoi ea a aflat de existențá cărțíi, a fost revoltată, nu voia ca intimitatea și trăirile să-i fie scoase în fața lumii, mai ales că provenea dintr-o lume total diferită de lumea lui, lumea noastră.
      Cartea ei este prudentă aș zice.
      Da, chiar îmi place concluzia ta- luăm partea plină a paharului!
      Trebuie să-mi fac timp să citesc„ Dăruind, vei dobândi”.Mulțumesc frumos!
      p.s. nu mă opresc aici cu discuția despre cele două cărți.
      Nu-ți spun ce urmează. ( deocamdată)

      Ștergere
    16. Iti inteleg foarte bine dezamagirea...te astepti ca dupa ani si ani,sa aiba loc o revedere minunata,nu poti reprima o asemenea dragoste a tineretii,indiferent de ce conflicte ar fi fost la un anume moment.E patrimoniul memoriei tale afective sfinte!Unde era tandretea,pasiunea si sentimentul de veneratie de altadata?Ce s-a intamplat oare,sau mai bine zis ce nu s-a intamplat?

      ps;Cea mai buna,mai draga prietena a mea ,de dupa anii facultatii mi-a spus dupa mai multi ani;"Oamenii incep prin a-mi place,si sfarsesc prin a nu-mi palce!"Ma includeam desigur si eu.Am ramas perplex.S-a casatorit fara sa-mi spuna,a plecat in strainatate apoi,probabil s-a intors din cate am auzit,nu mai stiu oricum nimic de ea.M-ma gandit sa-i caut parintii care stiu unde stau(memoria spatiului,nu adresa),dar am renuntat,simt ca nu are rost.

      Ștergere
    17. O să ți se pară, poate, stupid, dar cred că a avea curajul, demnitatea să spui că o „prietenie„( bănuiesc că nu era vorba doar despre prietenie) trebuie să se oprească într-un anume moment este un gest foarte corect față de celălalt. Atât. Doar cu astya sunt de acord. Mai departe ..nu știu ce să zic sună a fugă, lașitate, pare o scenă din ”Enigma Otiliei”.
      Dacă simți că trebuie s-o vezi, ar trebui să nu cedezi impasului. Chestiunea este ce se va întâmpla după aceea.

      În cazul Maitreyi, nu era vorba despre o evadare, despărțirea le fusese impusă. Revederea ar fi trebuit să fie, cel puțin , un moment frumos, afectuos, între doi oameni mari, doi înțelepți, care au atâtea să-și spună.
      Vezi, vorbim din punctul nostru de vedere..de fapt, viața este foarte complicată.

      Eu exclud jignirile. Este ceea ce mi s-a părut că doboară mitul iubirii.
      De ce? pentru că ele creează o prăpastie între iubire și reacția târzie, imposibil de acceptat.( din partea amândurora)

      Ștergere
  2. Este o prostie sa vrei sa te revezi cu iubirea, marea ta iubire, dupa 40 de ani.Dezamagirea nu vine, de fapt, din realitatea aspectului fizic al fiecaruia, vine din neputinta, din durerea, din disperarea de nu fi fost impreuna pana la sfarsitul iubirii lor, fiindca, sa ne intelegem, orice iubire mare are un sfarsit.
    Sublima este iubirea trecuta in nefiinta ca-n Romeo si Julieta si nu cea dusa pana la capat, si nu cea intrerupta la apogeu si nici nu poate fi regasita dupa ani si ani.
    Trebuie sa recitesc cartea

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Elise,
      Să te revezi sau nu,după 40 de ani, cred că depinde de fiecare.
      Aș înclina pentru revedere!
      Pentru mine, nu aceasta a fost problema- fizic, sigur că diferențe există, comparate cu tinerețea, dar frumusețea este de multe feluri, nu?
      În cazul de față, ceea ce m-a dezamăgit a fost atitudinea ambilor, bineînțeles, de neiertat fiind a bărbatului, filozofului, scriitorului, Titanului Mircea Eliade.
      Cum poate fi redusă o mare iubire, comparabilă cu aceea dintre Tristan/Isolda/Romeo/Julieta, Dante/Beatrice la „ bătrână, grasă, adipoasă.. bătrân, chel, urât„?
      Atât rămâne dintr-o mare iubire?

      „Iubirea nu are moarte„, zicea îndrăgostitul , în 1930.
      p.s. să recitești ambele cărți!

      Ștergere
  3. Stii ce cred eu, Gina?
    Eliade s-a comportat urat (de neiertat), din cauza ca venirea ei, revederea i-a spulberat un mit personal. Ea ramasese tanara in amintirea lui, asa o stia, asa si-o amintea.
    Daca ar fi imbatranit impreuna nu l-ar mai fi deranjat felul cum arata, insa nu a facut fata socului. Apoi, cred ca lui i s-a parut o indiscretie gestul ei dupa atat de mult timp.
    Barbatii si femeile nu gandesc la fel. Eu, sa fi fost in situatia ei, nu as fi mers sa-l revad. As fi considerat ca daca vrea sa ma vada poate veni el la mine, asa e firesc. Initiativa in asemenea cazuri e a barbatului.
    Nu stiu, oricum, povestea revederii e mult mai trista decat cea a despartirii lor silite din tinerete...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Diana,
      El precizează că era conștient de felul în care ea arată. Din scrisoare, rezultă că a refuzat să o vadă, dar recunoaște că a fost brutal.
      Era un om bătrân, este de înțeles..Mai recunoaște undeva că a tot ezitat, a dorit să se reîntoarcă în India. N-a făcut-o.
      De ce s-a întors ea? Dacă citești cartea, înclini să crezi că din iubire- filozofia ei este mult , mult diferită de a noastră„timpul nu are nici răsărit, nici apus„.
      Poate că s-a întors, dornică să fie cunoscută, auzită. Să-și demonstreze și să demonstreze că nu este mai puțin celebră decât el.
      Acceptăm ideea că erau două valori, oricum, el cu mult , mult mai strălucitor.
      Își scriseseră povestea dragostei lor, fiecare așa cum a simțit-o, din perspectivă filozofică personală.

      De ce au strivit mitul? El prin scrisori, ea printr-un interviu?

      Oare asta ne demonstrează că omul, până la urmă, tot om rămâne, cu toate ale sale?

      Ștergere
  4. Buna seara, doamna Gina!

    Dragoste adevarata, cred eu ca exista numai intre mama si copilul ei si mai cred ca dragoste adevarata, intre un barbat si o femeie, exista la inceputul unei relatii, generata de aspectul fizic de obicei. Apoi, treptat, in timp ce se descopera si incep sa se cunoasca unul pe celalat, ea se transforma in obisnuita partenerilor unul cu celalalt si in responsabilitati si obligatii morale asumate, unul fata de celalalt. Apoi, cand mai apar si copiii, ei, sunt adezivul care coaguleaza relatia! Nu mi-as dori sa fie asa si tare mult mi-ar placea ca dragostea de la inceput sa dureze o vesnicie, insa, ca peste tot si in dragoste apar acei factori perturbatori care pun unele piedici dragostei.

    O femeie iubeste cu adevarat barbatul pana la moarte... pentru barbati, ma abtin....

    Din pacate ceea ce gandeste, Mircea Eliade, despre fosta sa iubita, multi barbati gandesc asa, in momentul in care ajung la un impas in relatie, chiar dupa cateva luni.
    Cred ca si in dragoste, depinde foarte mult de caracterul fiecarei persoane in parte!

    O noapte linistita va doresc, doamna Gina, cu mult drag!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ștef,
      Sigur, dacă simplificăm lucrurile, aducându-le în spațiul nostru domestic, cam așa stau lucrurile.
      Problema este puțin diferită- în mintea și în sufletele noastre de cititori, ei ocupau niște locuri strălucitoare- formau unul dintre cele mai frumoase cupluri din câte au existat.
      A apărut și a doua carte- aceeași iubire, tratată din perspectivă feminină, cu acel„ lasă-mă și vino-ncoace„, cu înaintări și retrageri prudente, multă filozofie, tot atâta poezie.
      Și apoi- buf! scrisorile!
      Și interviul ei.
      Eroii coboară din sfera lor înaltă, amestecându-se printre oamenii banali,doi bătrânei urâcioși, arătându-și unul altuia obrazul..

      Ștergere
  5. Vai,Gina!
    De multe ori un ADEVARUL spulbera Frumoasul!
    Am citit cu ochii de 20 de ani cartile,amandoua,si de cateva ori am dat cartile unor tineri frumosi sa le citeasca,dar pe amandoua,deoarece si eu asa credeam ca adevarul este undeva pe la mijloc.Zilele trecute imi trageau cu ochii din biblioteca,si in curand Teddy va trebui sa le citeasca.Sunt curioasa cum vede el cu ochii lui de 16 ani,mai ales ca e si "putin indragostit".:)
    Le-am recitit acum cativa ani.Mi se pareau la fel de frumoase,fiecare in felul ei!
    Dragostea ramana aceeasi la orice varsta....as zice eu,dar cand deja intervine popularitatea poate strica multe.
    Intotdeauna am vazut in cele doua carti un fel de concurenta..."ba asa s-a intamplat...,ba asa-i cum zic eu...,nu-i adevarat ce zice el,e cum zic eu..."
    Daca s-ar fi intalnit mai repede ar fi fost mai multe scantei...zic eu,dar la batranete,fiecare are propriile orgolii,propriile adevaruri de neclintit.Asa vad eu acest refuz.

    Fiecare am avut o dragoste din tinerete,care poate nu coincide cu casatoria,dar nu toti ne numim Eliade si Maitreyi.
    Eu spun ca...Dragostea nu moare ,ci ramane undeva in sufletul omului inflorind de fiecare data altfel.:)
    Seara frumoasa sa ai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta este, Angi! Aș fi preferat să nu apară acest ”ADEVĂR„? Care adevăr? Ce poate fi adevărat într-o iubire? Ești orb, nu așa se spune? Construiești un fel de citadelă în care este El . Sau ea! ( bănuiesc că așa zic și ei, nu? ).
      În cazul de față, sigur , nici nu putea fi altfel- cărțile apar la prea mare distanță.
      Tu zici că dacă s-ar fi întâlnit mai devreme, ar fi ieșit scântei..poate.
      Dar , întâlnindu-se , totuși, la capătul vieții, ea vine din cealaltă parte a lumii, dacă mitul fusese construit, de ce a trebuit ca cenușia, vulgara realitate să calce în galoșii ei noroioși farmecul?

      Stai- despre cei doi- niciunul nu s-a căsătorit din dragoste, deși el , dacă este să mă exprim și eu neelegant „a scos-o pe Christinel , la înaintare„, hi! hi!
      Uite- gândim la fel- dragostea nu moare!
      Dar nici nu trebuie ucisă!

      Ștergere
  6. Se pare ca si titanii literaturii au scapari... altfel, nu-mi explic pamanteana furie a lui Eliade intoarsa impotriva unei femei- oricare ar fi ea! Cu atat mai mult una pe care, dupa cum ne-a povestit intr-o carte, a si iubit-o candva! Sa spui ''Că M. este așa cum era fatal să devină orice bengaleză la 60 de ani- grasă, adipoasă, purtând ochelari''- asta mi se pare de neacceptat. Misoginism? Fatarnicie? Indispozitie de om batran? Neputinta? Frustrare? Ori toate acestea la un loc? Nu te poti astepta ca iubita din tinerete sa arate ca in urma cu 42 de ani, cand ai cunoscut-o tu! Altceva pare sa fi fost! Un ''altceva'' care adanceste misterul unei povesti unice, netraita pe deplin, nearsa pana la capat. Important este, pana la urma, ce a ramas: o carte frumoasa, al carei miez ne pune pe jar si astazi...

    RăspundețiȘtergere
  7. Gabi,
    Da, concluzia ta este nu doar liniștitoare- și titanii sunt, până la urmă, niște oameni cu bune și rele, ca noi toți, de altfel.

    Crezi că ar mai fi fost (atât de) unică, de uriașă, de tulburătoare povestea lor, dacă ar fi ars până la capăt?
    Ea ne răscolește mințile și sufletele, tocmai, pentru că arderea i-a fost brutal oprită.
    Flacăra s-a oprit, a rămas lumânarea fiecăruia. Uite, am găsit acum un fragment, pe care el îl citează, ca aparținând Doamnei Sen, mama iubitei lui Mircea, Maitreyi-„ nimic durabil și nimic fericit nu poate ieși dintr-o pasiune, când această pasiune n-a fost corectată de tradiție, adică de familie, de oameni, care cunosc ce înseamnă căsătoria și dragostea, fapte mult mai grele decât ne închipuim noi, tinerii, căci a fi căsătorit nu înseamnă - a culege flori împreună- nici a se lăsa consumați de o pasiune efemeră și amăgitoare„.

    Ce rezultă? că la ie , instituția căsătoriei se bazează pe niște cutume păstrate din vechime, peste care nu se poate trece..
    Allan (Mircea) a fost alungat, n-a insistat să rămână..ce s-a întâmplat cu dragostea Lui? a pus-o într-o carte.

    Pentru ca, peste ani, să conceapă scrisorile acelea, care, uite, ne fierb pe noi..
    p.s. am eu un gând, nu-l spun, încă.

    RăspundețiȘtergere
  8. Tineretea este exuberanta. Doar timpul poate decide daca ai avut dreptatea, sau nu. De cele mai multe ori confundam realitatea cu imaginea noastra despre ea.

    RăspundețiȘtergere
  9. Adică să fim atât de preocupați de aparențe, încât uităm cum este, cu adevărat, realitatea?

    RăspundețiȘtergere